Am dezvăluit primele rezultate ale cercetării din cadrul proiectului HOLOCAUST MEMORYSCAPES. Este vorba despre un studiu la
care au participat 100 de parlamentari români prin care am urmărit să descopăr cum își construiesc deputații și senatorii discursurile legate de Holocaust.
Studiul va fi publicat la sfârșitul acestui an într-un volum colectiv coordonat
de Sonia Catrina, director de proiect la INSHR.
Sunt interesați cu adevărat politicienii de
problema Holocaustului sau primează alte interese în abordarea acestui subiect?
85,6% dintre parlamentarii români spun că oamenii politici ar trebui să
transmită mesaje legate de Holocaust. Este o cifră încurajatoare care
demonstrează că aceștia înțeleg importanța subiectului și că oamenii politici
au o responsabilitate în transmiterea unor mesaje legate de istoria și memoria
Holocaustului. Cu toate acestea, 44% dintre cei care au răspuns la acest studiu
recunosc faptul că nu au avut niciun mesaj de-a lungul carierei lor legat de
acest subiect: ”știm că este bine, ar trebui să facem – dar noi nu am făcut”. Motivele
sunt variate: ba că nu au fost invitați la un eveniment legat de acest subiect,
ba că nu au avut timp să scrie ceva pe o rețea de socializare sau că nu au vrut
să scrie doar ca să se afle în treabă. Oricum ar fi, declară că știu ceva
despre subiect și că este unul important.
Iar
dintre cei care au reușit să transmită mesaje legate de Holocaust aproape 60%
au elaborat mesaje pentru mediul online (29,1% mesaje simple și foarte scurte
și tot atâția mesaje puțin mai elaborate), în timp ce
41,8% au avut mesaje mai elaborate care au fost transmise presei sau au fost
subiecte de conferințe sau ale unor declarații politice.
Interesant
este ce știu, iar aici avem câteva cifre extrem de importante care demonstrează
o CONFUZIE totală legată de cum ar trebui încadrat acest fenomen. Cei mai mulți
parlamentari cred că Holocaustul ține de EDUCAȚIE (68%) [a fost o întrebare cu
răspunsuri multiple], apoi de CULTURĂ și POLITICĂ EXTERNĂ (42,3%), de POLITICĂ
INTERNĂ (36,1%), de EVREI (25,8%), de SOCIETATEA ROMÂNASCĂ (17,5%), de ROMI
(9,3%) și de ISTORIA UMANITĂȚII (1%)(răspuns scris de un singur parlamentar la
rubrica ”altele”). Nu cred că ar trebui să ne surprindă toate aceste cifre
pentru că în ultimii 30 de ani nici măcar majoritatea instituțiilor statului nu
s-au putut decide asupra acestui aspect. Le-a luat ceva timp să se hotărască în
coordonarea cui ar trebui înființat un institut național pe acest domeniu, să
adopte legi sau să gireze rapoarte și studii despre istoria Holocaustului în
România.
În aceste condiții, cum își construiesc
parlamentarii români discursul privind Holocaustul?
I-am întrebat care
ar fi sursele principale atunci când se documentează pentru un astfel de
discurs/mesaj. Peste 64% au declarat că se documentează din cărți, articole,
memorii sau filme, 40% - au scris ce au simțit, aproape 7% au căutat
discursurile președinților României și doar 3,4% au declarat că au căutat pe
google citate și informații. Este curios pentru că una dintre ipotezele acestui
studiu era că discursurile ținute de șeful statului pot deveni un reper, un
”ghid de mesaje” pentru demnitarii publici atunci când vorbesc despre acest
subiect. Ar fi trebuit să fie ”borne memoriale” sau ”linii de mesaj” național
de la care să nu se abată celelalte mesaje/poziții ale demnitarilor români.
Lucrurile nu stau chiar așa. În același chestionar i-am mai întrebat care a
fost a doua sursă de inspirație și aici lucrurile stau puțin diferit la
”recunoașterea” că au căutat și pe google informații despre subiect - 22,4%.
Interesant și deloc de neglijat acest subiect la a doua încercare. Pe scurt,
dacă nu au citit cărți sau articole științifice, dacă nu-și amintesc ultimul
film despre acest subiect sau nu mai aveau inspirație ce să scrie - au dat ”search”
pe un google. Din acest punct de vedere, ar fi bine ca pe internet să fie
publicate, totuși, cât mai multe texte ”la liber”, fără a fi nevoie de conturi,
parole sau alte abilități specifice pentru a căuta o informație cât mai aproape
de adevăr. Că dacă primele informații care vor apărea la o căutare superficială
vor fi unele ”dubioase”, istoria poate fi deformată cu ajutorul discursurilor
unor oameni politici care, în majoritatea lor, nu au studiat în școală nimic
despre Holocaust.
Oferiți-mi exemple concrete de politicieni care
s-au implicat cu adevărat în această problemă. Există și anti-exemple?
Politicieni care nu stăpânesc subiectul sau care folosesc date despre Holocaust
în discursurile lor doar pentru a-și sprijini propriile interese?
Nu voi da nume.
Pagina Senatului și a Camerei Deputaților este o arhivă foarte bogată în acest
sens, la fel cum este și pagina dvs. de media. Evident că avem și exemple
pozitive - cu parlamentari care au inițiat legi, au avut discursuri în fața
colegilor sau au organizat expoziții și simpozioane pe acest subiect, însă
găsim și multe exemple de politicieni care nu ne fac cinste.
Au existat
parlamentari, miniștri sau chiar președinți care au făcut confuzii între
termeni, au participat la evenimente unde erau comemorate personaje condamnate
pentru genocid, au invocat filosofi sau oameni politici care au fost
simpatizanți ai legionarilor sau chiar lideri ai mișcărilor fasciste. Termenul
de Holocaust a fost nu doar negat, ci și de multe ori folosit de politicieni
impropriu (de exemplu, ”Holocaustul câinilor” sau ”Holocaustul porcilor” - cu
referire la colectarea câinilor fără stăpâni de pe străzi sau sacrificarea
porcilor infectați cu virusul pestei porcine africane). Alții au diminuat
semnificația acestei tragedii sau au negat direct Holocaustul. Cu toate acestea,
nu și-au dat demisia din funcțiile înalte și nici nu au fost demiși. Alții, au
fost trimiși la ”cursuri de reeducare” la Muzeul Holocaustului de la
Washington.
Astfel, așa cum s-a văzut și din cifrele
pe care le-am dat mai sus, de multe ori fie se ignoră, fie se refuză în spațiul
public asumarea acestui trecut sau, în unele cazuri, se consideră a fi o
problemă a minorităților, a istoriei, una mai marginală de care nu ar trebui să
se ocupe clasa politică. Din acest considerent, când apar declarații
”nefericite” ale unor demnitari, colegii sau șefii lor se fac că nu au auzit
sau nu au înțeles sau că ”gafa” nu este chiar atât de gravă.
Oricum, nu toată
lumea este interesată de acest subiect. Obligația celor care dețin puterea este
să nu facă anumite confuzii, să nu denatureze faptele istorice sau să propage
mesaje false. Dacă nu simt nevoia să vorbească pe acest subiect sau nu sunt
pregătiți - să tacă.
Acum o lună, președintele României, Klaus Iohannis
a promulgat legea privind înființarea Muzeului Național de Istorie a Evreilor
și al Holocaustului. Care va fi importanța acestui muzeu pentru țara noastră? Înțeleg
politicienii importanța construirii unui astfel de muzeu, îi văd utilitatea?
Mă gândesc la
faptul că acum 30, 20 sau 10 ani mulți politicieni poate nu ar fi înțeles. Sau
nu ar fi fost prea mulți care ar fi înțeles și îmbrățișat o astfel de idee.
Uneori ai nevoie și de lideri credibili care să îmbrățișeze anumite mesaje.
Pentru a înțelege
de ce, cred că ar trebui să analizăm succint evoluția discursului politic și a
legislației din punct de vedere istoric și contextual. Din cauza că nu avem
suficient timp pentru a discuta aici mai mult, mă voi rezuma a spune că despre
Holocaust în perioada comunistă discuțiile erau puține sau strict din
perspectiva ideologiei partidului unic. După cel de-al Doilea Război Mondial au
existat condamnări, însă în discursul public NU genocidul asupra evreilor sau
romilor era principala culpă, ci războiul dus împotriva sovieticilor sau lupta
cu mișcarea comunistă din România. De abia în anii 90 s-a început un soi de
”alfabetizare” pentru că atât clasa politică, cât și majoritatea populației fie
nu știau nimic, fie ceea ce știau trebuia să fie revizuit și ajustat cu
cerințele de pe plan internațional. Au
existat, și încă mai există, direcții contradictorii în discursul public și din
cauza necunoașterii, nepăsării sau a lipsei de informații.
Legea 217/2015,
care completa şi modifica Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 31/2002 privind
interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau
xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşire a unor
infracţiuni contra păcii şi omenirii, a fost un pas în direcția prevenirii
discursurilor negaționiste. Dacă astfel de legi nu ar fi existat, probabil că
tânăra generație ar fi fost intoxicată cu tot felul de mesaje și ”modele” sau
”eroi naționali”, care, de fapt, au avut un rol prin activitatea lor în
Holocaustul românesc.
Să nu uităm că
timpurile erau foarte confuze. La Cernăuți, în data de 17 iunie 2003, la
întrebarea reporterilor dacă ”A fost Holocaust în România?”, Președintele
României, Ion Iliescu, a răspuns: ”Nu în România. A fost holocaust;
participarea unor români sau momente din perioada respectivă de istorie trebuie
să ni le asumăm, dar nu putem să ne identificăm cu Germania, cu alţii care au
fost promotorii acestei acţiuni”. Practic, se externaliza vina și se ștergeau
atrocitățile făcute de România. Tot în același an, la 22 octombrie 2003, a fost
constituită Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România.
După un an de cercetări și întruniri, la 11 noiembrie 2004, Raportul final al
Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România a fost
prezentat președintelui României.
Iar legea privind
înființarea Muzeului Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului a fost
promulgată abia anul acesta (2019). Uneori, lucrurile s-au mișcat greu. Dar
atunci când a existat un interes național (integrarea în UE sau primirea
României în NATO) discursurile publice s-au schimbat.
Este adevărat că a
depins foarte mult și cine era la Cotroceni și cât de deschis a fost. Într-adevăr,
începând cu anul 1993 și până în septembrie 2019 apar 250 de referiri la o simplă căutare după cuvântul
”Holocaust” pe pagina președinției. Frecvența acestor mențiuni a depins de la președinte
la președinte. Însă am observat o preocupare mai mare pentru acest aspect a
ultimului șef de stat. Dintre aceste mențiuni doar în ultimii 5 ani apar 104
comunicate, intervenții, declarații, decrete semnate de Președinte sau
interviuri, în timp ce restul de 146 pot fi atribuite celorlalți trei
președinți (5 cicluri electorale) din 1993 până în decembrie 2014.
Cât despre
importanța acestui muzeu, mă voi rezuma a zice un singur lucru: trecutul trebuie cunoscut și asumat așa cum
a fost, fără a ascunde ce a fost mai urât sub preș. Nu vom fi ”mai puțin
români” dacă vom recunoaște că statul român a participat și dat ordin să fie
lichidați între 280 000 şi 380 000 de evrei. În Holocaust au pierit şi
aproximativ 135 000 de evrei români care trăiau în Transilvania de Nord, aflată
sub conducere maghiară. Acestora li se adaugă și peste 11.000 de romi care au
pierit în Transnistria. Or, obligația statului era să îi protejeze. Construirea
unor muzee, memoriale, biblioteci și instituții de cercetare intră în obligația
statului român, cel puțin ca o formă de reparație morală.
Cât de mult a fost afectată imaginea muzeului de
faptul că s-a dorit construirea lui în clădiri de patrimoniu și în parcul de la
Muzeul Antipa?
Cred că a fost prea
mult intoxicat spațiul public cu tot felul de zvonuri și fake news. Uneori, se
apasă pe butoanele de o culoare ”naționalistă” și se profită de naivitatea
unora, de lipsa de cunoaștere a istoriei sau de dorința altora de a se ”cățăra”
în topuri politice pe astfel de subiecte sensibile. Se aleargă după ”like-uri”
pe rețelele de socializare și se uită că cineva trebuie să mai și construiască
astfel de instituții care pot educa populația în spiritul respectului față de
lege și al apărării drepturilor omului. Îmi exprim speranța că un astfel de
muzeu va contribui la prevenirea atitudinilor și acțiunilor rasiale, antisemite
sau xenofobe.
Despre studiu: Acest studiu a fost făcut în cadrul proiectului de cercetare „Asumarea istoriei
naţionale şi participare în memorializarea contemporană a Holocaustului în ţări
postcomuniste din Europa Centrală şi de Est” finanţat de UEFISCDI – Unitatea
Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării
și Inovării (PN-III-P1-1.1-TE-2016-0811, Contract 31/2018, 02/04/2018 –
30/04/2020), găzduit de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din
România „Elie Wiesel”. La chestionar au răspuns 100 de foști și actuali
senatori și deputați, din toate partidele, în perioada: septembrie-octombrie
2019.
Despre Valeriu Antonovici: Doctor în Științe Politice, autor și co-autor a 4
cărți și a câtorva zeci de articole despre memorie, istorie recentă, putere și
comunicare politică, realizator de filme documentare.
Parlamentul poate fi înțeles de oricine va citi noua mea carte! Ridic puțin culisele de beton ale celei mai mari clădiri administrative din Europa. 
Sunt extrem de bucuros – a apărut cartea în care am sintetizat aproape 20 de ani de experiență în presă, societatea civilă, mediul academic, Guvern și Parlament.
Am fost, sunt și voi rămâne fascinat de viața politică și socială. Am vrut și vreau să înțeleg și să pot explica și altora de ce un lucru se întâmplă într-un fel și nu în altul.
Cartea oferă peste 60 de răspunsuri la întrebări puse direct în fiecare capitol și la alte 60 care pot fi citite doar printre rânduri despre viața parlamentară.
Sper ca după citirea acestei cărți, viitori parlamentari, consilieri de oameni politici, jurnaliști, analiști sau oameni interesați de viața parlamentară să facă tot posibilul ca această instituție să lucreze eficient în folosul nostru, al tuturor. Aici vor găsi cheia cu care vor putea deschide multe uși.
Le mulțumesc din suflet celor care m-au sprijinit în acest demers: d-lui profesor Lucian Boia care a redactat prefața cărții, d-lui Dan Perjovschi pentru minunatele desene, colegilor mei care mi-au citit părți din manuscris, Editurii Economice și Fundației Hanns Seidel pentru sprijin și încredere. 
Le sunt recunoscător tuturor oamenilor politici, profesorilor și colegilor mei cu care am colaborat în ultimii ani, de la fiecare dintre ei am învățat câte ceva ce o să regăsiți în această carte.
