După ani în care am ascultat, am documentat, am tăcut și am întrebat din nou, iată-ne ajunși la o primă mărturie vizuală: vinerea viitoare lansăm prima variantă a filmului nostru despre deportările din Bărăgan la Cluj.
Împreună cu Claudia-Florentina Dobre, cu care împărtășesc această cercetare de aproape 15 ani, am dat chip și voce uneia dintre cele mai dureroase, dar tăcute, rupturi din istoria recentă a României – DEPORTĂRILE DIN VARA ANULUI 1951.
Filmul e doar începutul. Lucrăm și la un nou volum, iar în această vară și toamnă vom continua cu o serie de evenimente menite să aducă la suprafață aceste povești.
Ceea ce lansăm acum e o primă formă, dar și o promisiune – că adevărul, chiar și târziu, poate fi spus cu demnitate și compasiune.
E contribuția noastră la înțelegerea trecutului. Nu din ranchiună, ci din dorința de a păstra vie memoria celor care nu au avut glas.
.png)
Astăzi am proiectat filmul și am (re)deschis o discuție sinceră despre memoria deportării.
A fost unul dintre acele momente care dau sens vieții și pasiunilor mele.
Când oamenii îți mulțumesc cu lacrimi în ochi, înțelegi că munca ta atinge suflete.
Simt că suntem pe drumul cel bun. La anu, filmul va fi gata în forma lui finală.
Până atunci, continuăm. Cu recunoștință pentru toți cei care ne-au fost alături azi: mulțumim!
• Ce poți face în 74 de ani?
• Ce va rămâne în istorie despre aceasta formă de represiune?
• Cine va decide ce vor reține manualele de istorie peste 100 sau chiar peste 1000 de ani?
Eu, după mai bine de 15 ani, de când sunt interesat de acest fenomen găsesc de fiecare dată o poveste care-mi dă putere să trec peste greutățile vieții.
Mi-am făcut atât de mulți prieteni-model, care, deși au fost aruncați în Bărăgan pe când erau copii, au găsit puteri să-și construiască din nimic un bordei, o casă, o gospodărie sau chiar trei, să-și crească copii, nepoții și chiar strănepoții.
Acești oameni au trăit vremuri atât de radicale, încât, tinerilor li se par imposibile. Cum să trăiești fără apă zile întregi, când un tânăr de azi intră în panică dacă i se descarcă telefonul? Or, copiii Bărăganului nu au avut curent electric sau nu au văzut o bomboană ani de zile. Pentru cei de astăzi este de neconceput așa ceva! Ei nu cred că a fost posibil așa ceva.
• Mă întreb adesea ce îți mai poți aduce aminte după 7 decenii?
Majoritatea martorilor își amintesc de acea seară dinaintea deportării, de plânsul mamei că nu are ce să le de-a de mâncare, de arșiță, de zăpada care a acoperit tot satul, de munca la care au fost obligați să participe, de neajunsuri și chin, dar și de grădina cu flori, de bucuria de a construi școala sau casa.... Acum, majoritatea satelor au dispărut, dar ele sunt acolo, în amintirile deportaților și în filmările noastre.
Memoria nu e o arhivă completă – dar are o precizie brutală când vine vorba de suferință.
Mă tot întreb ce e relevant la scara istoriei? Oare ceea ce facem noi va rămâne? Va fi o capodoperă, așa cum spune Claudia sau se va pierde între alte milioanele de clipuri video încărcate zilnic pe youtube?
• Oare istoria va ține minte cifrele?
Peste 44.000 de oameni au fost deportați în vara lui 1951. Va mai avea vreo importanta că au fost doi, 40.000 sau un milion? Va avea vreo importanță că doar noi doi am publicat în cărți, reviste, articole, am făcut publice clipuri video, emisiuni radio și TV, filme, colaje și interviuri, că am organizat zeci de dezbateri publice în universități, școli, librării, muzee și centre culturale a fost văzut de câteva milioane de oameni?
Oare istoria va reține tiparul represiunii?
Deportarea ca metodă de control, epurare etnică mascată, frica folosită ca instrument politic.
Sau poate - rezistența tăcută?
Oamenii care nu s-au prăbușit, ci au reconstruit din nimic, au crescut copii în bordeie, au transmis valori în tăcere, a ajuns acolo unde și-au dorit și se simt oameni împliniți acum.
A fost o eroarea politică sau un calcul cinic?
De obicei, istoria condamnă regimurile care își dezumanizează cetățenii. Deportarea în Bărăgan e dovada că ideologia, dusă la extrem, devine crimă.
De ce trebuie să ne amintim?
Pentru că, altfel, istoria se repetă. Pentru că un regim care nu e confruntat cu trecutul lui va continua să-și repete greșelile sub alte forme.
74 de ani nu sunt doar o distanță în timp. Sunt o responsabilitate. O datorie de memorie, de adevăr, de umanitate.
