Istoria la nivel
MACRO a ultimilor 100 de ani ar putea arăta cam așa:
Secolul trecut
ne-a oferit o paletă largă de experimente sociale. Realitățile sociale,
culturale, economice și științifice au permis ca ideologiile să pună multă
stăpânire pe destinele și istoriile a milioane de oameni. Viața nu mai putea fi
trăită în afara ideologiilor politice. Din fericire, secolul ”roșu” a trecut.
Așa cum el nu se va mai întoarce - să fie foarte clar - nici comunismul sau
nazismul nu se vor întoarce. Doar ne vor ”bântui” din când în când.
Istoria ultimilor
100 de ani a schimbat fața globului de nerecunoscut. Am avut două războaie mondiale
în urma cărora ne-am ales cu două modele diferite de societăți. După Primul
Război Mondial, Uniunea Sovietică a îmbrățișat o nouă ideologie de stat, iar
cel de-al Doilea Război Mondial a pornit cu scopul de a înroși tot globul.
Stalin și Hitler voiau
să schimbe lumea. Ambii erau pregătiți de război și înțeleși să împartă Europa,
apoi întreaga lume. Numai că fiecare visa să și-o păstreze pentru el însuși.
Unul a atacat primul și a devenit AGRESOR, iar al doilea a atacat cu aceiași
forță și a devenit ELIBERATOR. Cei doi s-au ajutat reciproc, au avut pacte
secrete și au conlucrat pentru a-și înzestra armatele cu cele mai noi arme și
tehnologii. Propagandele celor două regimuri funcționau după aceleași reguli.
Bunele intenții trebuiau afișate pretutindeni și scrise cu litere mari și
roșii. Toată lumea se pregătea de ceva. Propagandistic - toată lumea se
pregătea de ”apărare”. Cu toate acestea, toți se înarmau pentru atac. De
exemplu, sovieticii aveau tancuri care puteau depăși viteza de 100 km/h -
evident că atunci când vrei să-ți aperi patria plină de gropi și noroaie,
astfel de mașini de luptă sunt absolut inutile - ele puteau merge doar pe
autostrăzile occidentale. Oare de ce erau construite? Stalin construia avioane
de atac model după model, mai ceva ca telefoanele inteligente de astăzi - dar
și acestea erau pentru atac - în apărare s-au dovedit, de multe ori,
impracticabile.
După cum spuneam,
cei doi au atacat cam cu aceeași forță. Numai că, miturile și istoriile acelei
perioade ne spun că nemții nu erau pregătiți de iernile grele ale Rusiei, iar
arhivele ne pot arăta că nici ideologic sau militar nu erau foarte bine
chibzuiți. Stalin a înțeles că pentru a câștiga un război trebuie să îndrepți
toate resursele spre industria militară. Așa că a produs mai puțin ”unt” și a
deschis robinetul ”gloanțelor”. Hitler a pornit mașinăria de război și mai apoi
a închis robinetul consumului de ”unt” și l-a deschis pe cel al industriei
militare. Unul avea scris pe steag ceva legat de ”internaționalism”, altul de
”unicitate”. S-au plasat din start pe poziții diferite: atacatorul și eliberatorul.
Realitatea a fost cruntă. Lumea a fost împărțită, dar nu așa cum visa
eliberatorul. Stalin, în momentul în care Armata Roșie a învins armata nazistă,
s-a comportat de parcă ar fi pierdut războiul. Și l-a pierdut! L-a pierdut
deoarece nu era mulțumit cu rezultatul. El nu vroia să acapareze doar jumătate
de Europă - ci un întreg glob. Faptul că această victorie a fost jucată în
avantajul unora sau al altora - ține doar de puterea celui care a povestit
evenimentele trăite. În aceste războaie, fiecare familie a avut pe cineva pe
front, pe cineva care a murit sau care s-a întors erou. Istoria oficială s-a
împletit cu cea personală și cu propriile amintiri.
Istoria la nivel
MICRO ar putea arăta astfel:
Trebuie să ținem
cont că memoria este un proces de negociere, nu doar de putere. Orice se poate
schimba în funcție de mai mulți factori care nu țin doar de discursul oficial,
de Istoria cu ”I” mare (termen folosit de Lucian Boia în lucrările sale). Memoria este un proces în continuă schimbare -
construiește, demolează, reface, repară, demolează și iar construiește. De
multe ori, ea reconstruiește trecutul prin prezent și proiectează așteptări noi
de la viitor. Așa că ultimul secol a fost unul al demolărilor și al
reconstrucției. S-au dărâmat valori și credințe, nu doar clădiri și biserici.
S-au ridicat noi instituții pe ruinele vechilor altare.
În regimul
comunist, ca și în cel nazist, populația a fost antrenată în Istoria cu ”I”
mare. Toți erau parte la ”Marele Război pentru Apărarea Patriei”, la ”Construcția
Socialismului”, la ”Construcția Omului NOU”, antrenați în ”luptă pe ogoarele
țării” etc.
Astăzi, viața
noastră este posibilă și în afara sferei politice și a ideologiilor. Dacă acum
60 de ani aproape fiecare cetățean era implicat într-un fel sau altul în viața
”de partid” - de la muncă patriotică și pionieri până la activități serioase de
”organizare și propagandă”, astăzi puterea politică nici nu vrea și nici nu
poate să-i aducă aproape. Astăzi, este mai ”avantajos” pentru unele partide
politice să ”țină la distanță” o categorie din populație.
Dacă memoria și
istoria fiecărui cetățean începea și se termina cu partidul (statul), dacă
fiecare își proiecta anumite așteptări de la viitor pornind de la principiile
”predate” de propagandă, atunci, astăzi vedem că acea propagandă și-a făcut
efectul: mulți sunt nostalgici după acele timpuri (nu neapărat după regim),
mulți se identifică cu anumite acțiuni sau construcții tocmai pentru că au
participat la ridicarea acestora, mulți văd prezentul doar prin lentila acelor
vremuri. Fiecare cetățean și-a construit propriile istorii plecând de la
Istoria cu ”I” mare, nu doar din ce a învățat la școală, ci din cea la care a
luat parte prin anumite acțiuni. Astăzi încă îți vor putea recita din tezele
lui Roller sau din discursurile național-comunismului românesc.
În aceste
condiții, dacă astăzi noile generații își construiesc propriile istorii (cu ”i”
mic) - mă întreb - cum își proiectează viitorul? Ce așteptări au? Oare toate
aceste istorii mici vor avea un numitor comun la un moment dat?
Generațiile
crescute în anii 60-70-80 cât vor reuși să transmită din propriile memorii
celor născute după anul 2000? Interesant este ce vor alege să păstreze noile
generații?
În acest moment,
asistăm în mod sigur la o ”confuzie de valori”. Tânăra generație crede că bunicii lor chiar au trăit într-o epocă de
aur, din ceea ce au văzut în filmele din acea perioadă și din ce au auzit prin
casă și la școală, ei cred că acel viitor care le era promis bunicilor lor a
existat cu adevărat. Adevărul este că și bunicii sunt convinși că el a existat.
Memoria este selectivă, iar prezentul face posibil reevaluări de situații
și stimulează uitarea părților negative sau dureroase.
Adevărul este că,
privind la discursul identitar afișat de o parte din generațiile care s-au
format în anii 60-70-80 - ideologia și propaganda și-au făcut treaba. Istoria a
fost, este și va fi manipulată pentru a servi unui discurs identitar pentru cel
care poate și vrea să o manipuleze. Oare cine poate astăzi acest lucru?
Ceea ce nu trebuie
să uităm este faptul că utopia roșie a fost un vis frumos care s-a întemeiat și
a sfârșit prin crimă și suferință.
Foto 1. The
Nazi-Soviet Non-Aggression Pact of 1939
Sursa: https://fthmb.tqn.com/7CCrXoe1zqJKv0vooeln7k5dRJQ=/768x0/filters:no_upscale()/GettyImages-613459956-58ef951b3df78cd3fc72232c.jpg
