Săptămâna viitoare vorbim despre ”Studii memoriale 2.0 - Metode de cercetare a istoriei recente”.
Memorie/mit/identitate/reprezentări ale trecutului. Cercetarea acestora implică o metodologie interdisciplinară, metodele și aparatul critic folosite situându-se la intersecția dintre antropologie, sociologie și istorie. Rezultatele cercetărilor memoriale pot fi uimitoare. Se pot afla lucruri nebănuite și uneori neașteptate despre comunități, indivizi, locuri, monumente, obiceiuri.
Vom sta de vorbă cu Claudia-Florentina Dobre, președinta Centrului de studii memoriale şi identitare ( Centre for Memory and Identity Studies - CSMI), doctor în istorie al Universităţii Laval din Québec a publicat mai multe articole şi cărţi despre memoria comunismului şi a persecuţiilor politice, despre fostele deţinute politic, despre viaţa cotidiană a închisorilor comuniste.
CSMI are drept scop diseminarea cercetării academice în rândul publicului larg, precum şi crearea de punţi între lumea academică şi civică. Centrul îşi propune să încurajeze şi să promoveze cercetările de tip memorial, să disemineze rezultatele cercetărilor în rândul publicului larg, să contribuie la o mai bună cunoaștere a fenomenului memorial şi al identităților sociale, politice şi de gen.
Centrul de Studii Memoriale și Identitare (CSMI) și Fundația Hanns Seidel vă invită sâmbătă, 18 NOIEMBRIE 2017, ora 17, la Librăria-cafenea Ratio et Revelatio, str. Republicii, nr. 22, la evenimentul cultural-istoric, ”Memorialul Deportării: un proiect educațional”. În cadrul proiectului va fi lansată cartea Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească, urmată de o dezbatere împreună cu editorii, martorii deportării, precum și cu publicul interesat de fenomenul deportării în perioada comunistă.
http://www.memorialuldeportarii.ro/?cat=92
În România comunistă, deportarea/dislocarea persoanelor prin mijloace represive şi-a găsit inspiraţia în modelul oferit de gulagul sovietic. Deportările au început în 1944, primele acţiuni de acest gen vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. A urmat strămutarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale. Ţăranii care s-au opus colectivizării au fost şi ei la rândul lor dislocaţi din satele răzvrătite în sate deja „pacificate” de autorităţi. Deţinuţi politici considerați periculoși pentru ordinea politică comunistă, eliberaţi din închisori şi lăgăre de muncă, au fost trimişi şi ei cu domicliu obligatoriu în diverse localităţi, cei mai mulţi în satele din Bărăgan deja construite ca urmare a deportării din 1951. În 1967 deportarea cetăţenilor români a fost declarată ilegală chiar de autorităţile comuniste.
Cel mai amplu şi tragic episod al acestui fenomen represiv a avut loc în iunie 1951 când aproximativ 44 000 de persoane, care locuiau pe o rază de 25 de km de la graniţa cu Iugoslavia, au fost deportate în Bărăgan într-una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste. Germani, bulgari, sârbi, evrei, români bănăţeni şi olteni, basarabeni, bucovineni, aromâni, vlahi, megleno-români etc. au fost deportaţi din zona lor de origine sau de în plin câmp, unde au fost obligaţi să îşi construiască, pornind de la zero, o nouă viaţă.
În 1955, deportaților li s-au ridicat restricţiile privind domiciliul obligatoriu. În urma deportaţilor, caselor părăsite din câmpia Bărăganului li se vor atribui alţi locatari: foşti deţinuţi politici care nu aveau dreptul de a circula liber prin închisoarea România. După 1964, şi aceştia sunt eliberaţi. Deportarea ia astfel sfârşit, casele părăsite şi cimitirele neîngrijite rămânând ca o urmă de neşters a represiunii. Pentru ca şi amintirea lor să dispară, regimul aplică o damnatio memoriae sistematică. După 1964, buldozerele transformau toate casele ce mai înfruntau vitregia vremurilor în lutul din care proveniseră.
Deportații pe care i-am intervievat au rămas în Bărăgan. Au rămas acolo fie pentru că nu şi-au mai dorit să se întoarcă în locurile de origine, simţindu-se trădaţi de consătenii lor, fie că nu mai aveau la ce. Mulţi dintre ei veneau din Basarabia, Bucovina sau din Cadrilater iar Banatul nu fusese decât o „casă” temporară. Izgoniţi din ea, nu vedeau rostul unei reîntoarceri. Familia fie rămăsese în teritoriile lipsă ale României, fie se închegase cu adevărat în Bărăgan. Aşa că au rămas ca să ilustreze peste timp dictonul românesc că „omul sfințește locul”.
Au rămas să dovedească prin existenţa lor că sărăcia, lipsurile și durerea nu sunt un motiv de ură sau dispreț față de viață.
Evenimentul, Deportarea în Bărăgan între rememorare și uitare, îşi propune să readucă în discuţie diferitele forme de represiune din perioada comunistă într-o manieră informală, precum şi să provoace la dialog şi dezbateri pertinente asupra trecutului României. Deportaţii nu au fost nişte victime pasive ale regimului comunist, ci nişte luptători care au transformat un handicap social într-un motor al reuşitei personale.