Interviu HotNews: „Am întrebat 100 de parlamentari ce știu despre Holocaust și cum își scriu discursurile”

Interviu Valeriu Antonovici: „Am întrebat 100 de parlamentari ce știu despre Holocaust și cum își scriu discursurile”

de Gabriela Florea     HotNews.ro

Vineri, 15 noiembrie 2019, 7:40 Actualitate | Cultură

Valeriu Antonovici

Foto: Hotnews

Aproape jumătate dintre parlamentarii români care au răspuns în cadrul unui studiu despre Holocaust recunosc că nu au avut niciun mesaj de-a lungul carierei lor legat de acest subiect: ”știm că este bine, ar trebui să facem – dar noi nu am făcut”. Termenul de Holocaust a fost nu doar negat, ci și de multe ori folosit de politicieni impropriu (de exemplu, ”Holocaustul câinilor” sau ”Holocaustul porcilor”). Cu toate acestea, nu și-au dat demisia din funcțiile înalte și nici nu au fost demiși. Alții, au fost trimiși la ”cursuri de reeducare”, declară cercetătorul istoric Valeriu Antonovici, într-un interviu acordat HotNews.ro.

Este primul studiu de acest tip care ne dezvăluie modul în care văd parlamentarii problematica Holocaustului din România. Atrage atenția asupra confuziilor făcute în spațiul public și ce lecții au tras parlamentarii din acest eveniment tragic. Peste jumătate dintre parlamentari au declarat că prin mesajele lor legate de Holocaust au căutat să explice ce s-a întâmplat cu adevărat (54,2%). În același timp, spun că prin mesaje trebuie să transmită un semnal de asumare a trecutului.

https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-23492722-interviu-valeriu-antonovici-intrebat-100-parlamentari-stiu-despre-holocaust-cum-isi-scriu-discursurile.htm?fbclid=IwAR2PwLwJ0yfWz_lUIVvgeIxFqWCQJ1BGBvlQSMHIqYeMV-zqWUiRhNpK1Fc

Diferit față de interviul de pe HotNews.ro voi adăuga câteva grafice pentru a urmări mai ușor argumentele.

Am dezvăluit primele rezultate ale cercetării din cadrul proiectului HOLOCAUST MEMORYSCAPES. Este vorba despre un studiu la care au participat 100 de parlamentari români prin care am urmărit să descopăr cum își construiesc deputații și senatorii discursurile legate de Holocaust. Studiul va fi publicat la sfârșitul acestui an într-un volum colectiv coordonat de Sonia Catrina, director de proiect la INSHR. 

       Sunt interesați cu adevărat politicienii de problema Holocaustului sau primează alte interese în abordarea acestui subiect?

85,6% dintre parlamentarii români spun că oamenii politici ar trebui să transmită mesaje legate de Holocaust. Este o cifră încurajatoare care demonstrează că aceștia înțeleg importanța subiectului și că oamenii politici au o responsabilitate în transmiterea unor mesaje legate de istoria și memoria Holocaustului. Cu toate acestea, 44% dintre cei care au răspuns la acest studiu recunosc faptul că nu au avut niciun mesaj de-a lungul carierei lor legat de acest subiect: ”știm că este bine, ar trebui să facem – dar noi nu am făcut”. Motivele sunt variate: ba că nu au fost invitați la un eveniment legat de acest subiect, ba că nu au avut timp să scrie ceva pe o rețea de socializare sau că nu au vrut să scrie doar ca să se afle în treabă. Oricum ar fi, declară că știu ceva despre subiect și că este unul important.

Iar dintre cei care au reușit să transmită mesaje legate de Holocaust aproape 60% au elaborat mesaje pentru mediul online (29,1% mesaje simple și foarte scurte și tot atâția mesaje puțin mai elaborate), în timp ce 41,8% au avut mesaje mai elaborate care au fost transmise presei sau au fost subiecte de conferințe sau ale unor declarații politice.

Interesant este ce știu, iar aici avem câteva cifre extrem de importante care demonstrează o CONFUZIE totală legată de cum ar trebui încadrat acest fenomen. Cei mai mulți parlamentari cred că Holocaustul ține de EDUCAȚIE (68%) [a fost o întrebare cu răspunsuri multiple], apoi de CULTURĂ și POLITICĂ EXTERNĂ (42,3%), de POLITICĂ INTERNĂ (36,1%), de EVREI (25,8%), de SOCIETATEA ROMÂNASCĂ (17,5%), de ROMI (9,3%) și de ISTORIA UMANITĂȚII (1%)(răspuns scris de un singur parlamentar la rubrica ”altele”). Nu cred că ar trebui să ne surprindă toate aceste cifre pentru că în ultimii 30 de ani nici măcar majoritatea instituțiilor statului nu s-au putut decide asupra acestui aspect. Le-a luat ceva timp să se hotărască în coordonarea cui ar trebui înființat un institut național pe acest domeniu, să adopte legi sau să gireze rapoarte și studii despre istoria Holocaustului în România.

       În aceste condiții, cum își construiesc parlamentarii români discursul privind Holocaustul?

I-am întrebat care ar fi sursele principale atunci când se documentează pentru un astfel de discurs/mesaj. Peste 64% au declarat că se documentează din cărți, articole, memorii sau filme, 40% - au scris ce au simțit, aproape 7% au căutat discursurile președinților României și doar 3,4% au declarat că au căutat pe google citate și informații. Este curios pentru că una dintre ipotezele acestui studiu era că discursurile ținute de șeful statului pot deveni un reper, un ”ghid de mesaje” pentru demnitarii publici atunci când vorbesc despre acest subiect. Ar fi trebuit să fie ”borne memoriale” sau ”linii de mesaj” național de la care să nu se abată celelalte mesaje/poziții ale demnitarilor români. Lucrurile nu stau chiar așa. În același chestionar i-am mai întrebat care a fost a doua sursă de inspirație și aici lucrurile stau puțin diferit la ”recunoașterea” că au căutat și pe google informații despre subiect - 22,4%. Interesant și deloc de neglijat acest subiect la a doua încercare. Pe scurt, dacă nu au citit cărți sau articole științifice, dacă nu-și amintesc ultimul film despre acest subiect sau nu mai aveau inspirație ce să scrie - au dat ”search” pe un google. Din acest punct de vedere, ar fi bine ca pe internet să fie publicate, totuși, cât mai multe texte ”la liber”, fără a fi nevoie de conturi, parole sau alte abilități specifice pentru a căuta o informație cât mai aproape de adevăr. Că dacă primele informații care vor apărea la o căutare superficială vor fi unele ”dubioase”, istoria poate fi deformată cu ajutorul discursurilor unor oameni politici care, în majoritatea lor, nu au studiat în școală nimic despre Holocaust.

      Oferiți-mi exemple concrete de politicieni care s-au implicat cu adevărat în această problemă. Există și anti-exemple? Politicieni care nu stăpânesc subiectul sau care folosesc date despre Holocaust în discursurile lor doar pentru a-și sprijini propriile interese?

Nu voi da nume. Pagina Senatului și a Camerei Deputaților este o arhivă foarte bogată în acest sens, la fel cum este și pagina dvs. de media. Evident că avem și exemple pozitive - cu parlamentari care au inițiat legi, au avut discursuri în fața colegilor sau au organizat expoziții și simpozioane pe acest subiect, însă găsim și multe exemple de politicieni care nu ne fac cinste.

Au existat parlamentari, miniștri sau chiar președinți care au făcut confuzii între termeni, au participat la evenimente unde erau comemorate personaje condamnate pentru genocid, au invocat filosofi sau oameni politici care au fost simpatizanți ai legionarilor sau chiar lideri ai mișcărilor fasciste. Termenul de Holocaust a fost nu doar negat, ci și de multe ori folosit de politicieni impropriu (de exemplu, ”Holocaustul câinilor” sau ”Holocaustul porcilor” - cu referire la colectarea câinilor fără stăpâni de pe străzi sau sacrificarea porcilor infectați cu virusul pestei porcine africane). Alții au diminuat semnificația acestei tragedii sau au negat direct Holocaustul. Cu toate acestea, nu și-au dat demisia din funcțiile înalte și nici nu au fost demiși. Alții, au fost trimiși la ”cursuri de reeducare” la Muzeul Holocaustului de la Washington.

       Astfel, așa cum s-a văzut și din cifrele pe care le-am dat mai sus, de multe ori fie se ignoră, fie se refuză în spațiul public asumarea acestui trecut sau, în unele cazuri, se consideră a fi o problemă a minorităților, a istoriei, una mai marginală de care nu ar trebui să se ocupe clasa politică. Din acest considerent, când apar declarații ”nefericite” ale unor demnitari, colegii sau șefii lor se fac că nu au auzit sau nu au înțeles sau că ”gafa” nu este chiar atât de gravă.

Oricum, nu toată lumea este interesată de acest subiect. Obligația celor care dețin puterea este să nu facă anumite confuzii, să nu denatureze faptele istorice sau să propage mesaje false. Dacă nu simt nevoia să vorbească pe acest subiect sau nu sunt pregătiți - să tacă.

      Acum o lună, președintele României, Klaus Iohannis a promulgat legea privind înființarea Muzeului Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului. Care va fi importanța acestui muzeu pentru țara noastră? Înțeleg politicienii importanța construirii unui astfel de muzeu, îi văd utilitatea?

Mă gândesc la faptul că acum 30, 20 sau 10 ani mulți politicieni poate nu ar fi înțeles. Sau nu ar fi fost prea mulți care ar fi înțeles și îmbrățișat o astfel de idee. Uneori ai nevoie și de lideri credibili care să îmbrățișeze anumite mesaje.

Pentru a înțelege de ce, cred că ar trebui să analizăm succint evoluția discursului politic și a legislației din punct de vedere istoric și contextual. Din cauza că nu avem suficient timp pentru a discuta aici mai mult, mă voi rezuma a spune că despre Holocaust în perioada comunistă discuțiile erau puține sau strict din perspectiva ideologiei partidului unic. După cel de-al Doilea Război Mondial au existat condamnări, însă în discursul public NU genocidul asupra evreilor sau romilor era principala culpă, ci războiul dus împotriva sovieticilor sau lupta cu mișcarea comunistă din România. De abia în anii 90 s-a început un soi de ”alfabetizare” pentru că atât clasa politică, cât și majoritatea populației fie nu știau nimic, fie ceea ce știau trebuia să fie revizuit și ajustat cu cerințele de pe plan internațional. Au existat, și încă mai există, direcții contradictorii în discursul public și din cauza necunoașterii, nepăsării sau a lipsei de informații.

Legea 217/2015, care completa şi modifica Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşire a unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a fost un pas în direcția prevenirii discursurilor negaționiste. Dacă astfel de legi nu ar fi existat, probabil că tânăra generație ar fi fost intoxicată cu tot felul de mesaje și ”modele” sau ”eroi naționali”, care, de fapt, au avut un rol prin activitatea lor în Holocaustul românesc.

Să nu uităm că timpurile erau foarte confuze. La Cernăuți, în data de 17 iunie 2003, la întrebarea reporterilor dacă ”A fost Holocaust în România?”, Președintele României, Ion Iliescu, a răspuns: ”Nu în România. A fost holocaust; participarea unor români sau momente din perioada respectivă de istorie trebuie să ni le asumăm, dar nu putem să ne identificăm cu Germania, cu alţii care au fost promotorii acestei acţiuni”. Practic, se externaliza vina și se ștergeau atrocitățile făcute de România. Tot în același an, la 22 octombrie 2003, a fost constituită Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România. După un an de cercetări și întruniri, la 11 noiembrie 2004, Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România a fost prezentat președintelui României.

Iar legea privind înființarea Muzeului Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului a fost promulgată abia anul acesta (2019). Uneori, lucrurile s-au mișcat greu. Dar atunci când a existat un interes național (integrarea în UE sau primirea României în NATO) discursurile publice s-au schimbat.

Este adevărat că a depins foarte mult și cine era la Cotroceni și cât de deschis a fost. Într-adevăr, începând cu anul 1993 și până în septembrie 2019 apar 250  de referiri la o simplă căutare după cuvântul ”Holocaust” pe pagina președinției. Frecvența acestor mențiuni a depins de la președinte la președinte. Însă am observat o preocupare mai mare pentru acest aspect a ultimului șef de stat. Dintre aceste mențiuni doar în ultimii 5 ani apar 104 comunicate, intervenții, declarații, decrete semnate de Președinte sau interviuri, în timp ce restul de 146 pot fi atribuite celorlalți trei președinți (5 cicluri electorale) din 1993 până în decembrie 2014.

Cât despre importanța acestui muzeu, mă voi rezuma a zice un singur lucru: trecutul trebuie cunoscut și asumat așa cum a fost, fără a ascunde ce a fost mai urât sub preș. Nu vom fi ”mai puțin români” dacă vom recunoaște că statul român a participat și dat ordin să fie lichidați între 280 000 şi 380 000 de evrei. În Holocaust au pierit şi aproximativ 135 000 de evrei români care trăiau în Transilvania de Nord, aflată sub conducere maghiară. Acestora li se adaugă și peste 11.000 de romi care au pierit în Transnistria. Or, obligația statului era să îi protejeze. Construirea unor muzee, memoriale, biblioteci și instituții de cercetare intră în obligația statului român, cel puțin ca o formă de reparație morală.

      Cât de mult a fost afectată imaginea muzeului de faptul că s-a dorit construirea lui în clădiri de patrimoniu și în parcul de la Muzeul Antipa?

Cred că a fost prea mult intoxicat spațiul public cu tot felul de zvonuri și fake news. Uneori, se apasă pe butoanele de o culoare ”naționalistă” și se profită de naivitatea unora, de lipsa de cunoaștere a istoriei sau de dorința altora de a se ”cățăra” în topuri politice pe astfel de subiecte sensibile. Se aleargă după ”like-uri” pe rețelele de socializare și se uită că cineva trebuie să mai și construiască astfel de instituții care pot educa populația în spiritul respectului față de lege și al apărării drepturilor omului. Îmi exprim speranța că un astfel de muzeu va contribui la prevenirea atitudinilor și acțiunilor rasiale, antisemite sau xenofobe.

Despre studiu: Acest studiu a fost făcut în cadrul proiectului de cercetare „Asumarea istoriei naţionale şi participare în memorializarea contemporană a Holocaustului în ţări postcomuniste din Europa Centrală şi de Est” finanţat de UEFISCDI – Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (PN-III-P1-1.1-TE-2016-0811, Contract 31/2018, 02/04/2018 – 30/04/2020), găzduit de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. La chestionar au răspuns 100 de foști și actuali senatori și deputați, din toate partidele, în perioada: septembrie-octombrie 2019.

Mai multe despre proiect pe: https://www.inshr-ew.ro/portfolio-item/holocaust-memoryscapes/ 

Despre Valeriu Antonovici: Doctor în Științe Politice, autor și co-autor a 4 cărți și a câtorva zeci de articole despre memorie, istorie recentă, putere și comunicare politică, realizator de filme documentare.

27 ianuarie - Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului

Despre ororile Holocaustului am aflat de la bunici, încă de mic. Ei mi-au povestit cum casele vecinilor erau însemnate cu steaua lui David la intrare. Mi-au povestit cum într-o zi au fost scoși din case cu forța și erau încolonați spre trenurile morții. Oamenii din sat se uitau pe geam la soldații înarmați și.... au amuțit. Mulți nu s-au mai întors din Transnistria sau Auschwitz. 

Tot ei mi-ai povestit că în acei ani nu au existat doar oameni care au silit milioane de familii nevinovate să intre în vagoanele de vite. Nu au existat doar angajați în lagărele de concentrare care au executat sau dat ordine de exterminare. Au existat și oameni care au salvat vieți. Au existat oameni care și-au riscat propria viață, binele propriei familii, prin salvarea altor oameni condamnați la moarte de o ideologie cruntă. Și de aceștia trebuie să ne amintim. Ei au redat speranța că omul nu este o fiară, ci că bunătatea și dragostea de oameni poate învinge! 

În biblioteca unchiului meu, am găsit cărți scoase cu aprobarea Partidului Comunist în care erau poze din lagărele de concentrare. Din păcate, era o condamnare care justifica Războiul și ideologia comunistă.... nici pic de compasiune sau vreun efort de a înțelege cum a fost posibil... Astăzi, avem mai multe surse de informare. Există cursuri, conferințe, cărți și filme documentare sau artistice disponibile la un click distanță. Martorii direcți sunt din ce în ce mai rar de întâlnit. Puțini au avut bunici care au putut vorbi direct cu ei despre una dintre cele mai mari tragedii ale lumii, inclusiv ale României anilor *30-*40. 

Consider că școala ar trebui să preia această misiune de a transmite tinerei generații informații legate de ce a însemnat Holocaustul și care sunt granițele discursului și acțiunii publice care nu trebuie încălcate niciodată! Sper ca atunci când mai ajung în sat să înregistrez câteva interviuri cu bătrânii care își mai aduc aminte despre acei ani. E păcat că timpul se scurge atât de repede și este atât de puțin când este vorba de astfel de proiecte. 

Vă îndemn să citiți cel puțin Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România disponibil online.

http://www.pogromuldelaiasi.ro/wp-content/uploads/2012/08/Raportul-Comisiei-Internationale-pentru-Studierea-Holocaustului-in-Romania.pdf 

Memorialul Deportării: un proiect educațional - la Oradea

Centrul de Studii Memoriale și Identitare (CSMI) și Fundația Hanns Seidel vă invită sâmbătă, 18 NOIEMBRIE 2017, ora 17, la Librăria-cafenea Ratio et Revelatio, str. Republicii, nr. 22, la evenimentul cultural-istoric, ”Memorialul Deportării: un proiect educațional”. În cadrul proiectului va fi lansată cartea Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească, urmată de o dezbatere împreună cu editorii, martorii deportării, precum și cu publicul interesat de fenomenul deportării în perioada comunistă. http://www.memorialuldeportarii.ro/?cat=92 

 În România comunistă, deportarea/dislocarea persoanelor prin mijloace represive şi-a găsit inspiraţia în modelul oferit de gulagul sovietic. Deportările au început în 1944, primele acţiuni de acest gen vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. A urmat strămutarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale. Ţăranii care s-au opus colectivizării au fost şi ei la rândul lor dislocaţi din satele răzvrătite în sate deja „pacificate” de autorităţi. Deţinuţi politici considerați periculoși pentru ordinea politică comunistă, eliberaţi din închisori şi lăgăre de muncă, au fost trimişi şi ei cu domicliu obligatoriu în diverse localităţi, cei mai mulţi în satele din Bărăgan deja construite ca urmare a deportării din 1951. În 1967 deportarea cetăţenilor români a fost declarată ilegală chiar de autorităţile comuniste. Cel mai amplu şi tragic episod al acestui fenomen represiv a avut loc în iunie 1951 când aproximativ 44 000 de persoane, care locuiau pe o rază de 25 de km de la graniţa cu Iugoslavia, au fost deportate în Bărăgan într-una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste. Germani, bulgari, sârbi, evrei, români bănăţeni şi olteni, basarabeni, bucovineni, aromâni, vlahi, megleno-români etc. au fost deportaţi din zona lor de origine sau de în plin câmp, unde au fost obligaţi să îşi construiască, pornind de la zero, o nouă viaţă. 

În 1955, deportaților li s-au ridicat restricţiile privind domiciliul obligatoriu. În urma deportaţilor, caselor părăsite din câmpia Bărăganului li se vor atribui alţi locatari: foşti deţinuţi politici care nu aveau dreptul de a circula liber prin închisoarea România. După 1964, şi aceştia sunt eliberaţi. Deportarea ia astfel sfârşit, casele părăsite şi cimitirele neîngrijite rămânând ca o urmă de neşters a represiunii. Pentru ca şi amintirea lor să dispară, regimul aplică o damnatio memoriae sistematică. După 1964, buldozerele transformau toate casele ce mai înfruntau vitregia vremurilor în lutul din care proveniseră. Deportații pe care i-am intervievat au rămas în Bărăgan. Au rămas acolo fie pentru că nu şi-au mai dorit să se întoarcă în locurile de origine, simţindu-se trădaţi de consătenii lor, fie că nu mai aveau la ce. Mulţi dintre ei veneau din Basarabia, Bucovina sau din Cadrilater iar Banatul nu fusese decât o „casă” temporară. Izgoniţi din ea, nu vedeau rostul unei reîntoarceri. Familia fie rămăsese în teritoriile lipsă ale României, fie se închegase cu adevărat în Bărăgan. Aşa că au rămas ca să ilustreze peste timp dictonul românesc că „omul sfințește locul”. 

Au rămas să dovedească prin existenţa lor că sărăcia, lipsurile și durerea nu sunt un motiv de ură sau dispreț față de viață. Evenimentul, Deportarea în Bărăgan între rememorare și uitare, îşi propune să readucă în discuţie diferitele forme de represiune din perioada comunistă într-o manieră informală, precum şi să provoace la dialog şi dezbateri pertinente asupra trecutului României. Deportaţii nu au fost nişte victime pasive ale regimului comunist, ci nişte luptători care au transformat un handicap social într-un motor al reuşitei personale.

MemorialulDeportării.ro merge mai departe! Octombrie - Brașov și Târgu Mureș.

Lansăm cartea la Călărași

Un volum prețios în urma conferinței internaționale - "După 25 de ani: Istoriile şi memoriile comunismului".

După mai bine de un an de zile, lucrările prezentate în cadrul conferinței internaționale, "După 25 de ani: Istoriile şi memoriile comunismului" vor apărea la Târgul de Carte într-un volum colectiv. Împreună cu Claudia-Florentina Dobre am lucrat la acest proiect, am crezut în el şi l-am susţinut din toate punctele de vedere. Lupta a fost grea, dar satisfacția este maximă. Un proiect încheiat cu succes înseamnă un nou început. În scurt timp vom veni cu un alt proiect - al treilea în aceiași formulă!  http://25aftercommunism.blogspot.ro/

 

Fragment: http://ratioetrevelatio.com/ro/index.php?controller=attachment&id_attachment=51 

Am lansat cartea la ”Dialog 100%”

Carte în curs de apariție: Munca Patriotica. Radiografia unui ideal falsificat. Valeriu ANTONOVICI, Editura Școala Ardeleană/Eikon, Cluj

Fragment:

Cartea Munca Patriotica. Radiografia unui ideal falsificat nu este o „judecată” a comunismului și nici o intenţie de a critica sau justifica trecutul sau prezentul. Citind această carte nu veţi rămâne ancoraţi în trecut sau în problemele din prezent, în teorie sau în exemple cotidiene – în schimb, veţi putea înţelege ce a însemnat viaţa cotidiană în comunism, care este diferenţa dintre memorie și istorie, dintre discursul oficial, documentele de arhivă și memoriile participanţilor direcţi la anumite evenimente, veţi înţelege cum și de ce trebuie făcute astfel de studii după mai bine de două decenii de la căderea acelui regim. Încerc să răspund la două întrebări: (1) Ce a însemnat munca patriotică pentru cei care au trăit în comunism și (2) Care mai sunt efectele ei astăzi? Chiar dacă folosesc ca izvoare texte teoretice despre comunism, texte ideologice și de propagandă, texte juridice, istorice și jurnalistice, memorii și „vehicule ale memoriei”, acest studiu nu este unul ideologic, istoric, politic, juridic și nu este nici măcar o monografie, ci o analiză antropologică a unui fenomen care a însoţit toată perioada de construire a socialismului în România. Munca patriotică a făcut parte din viaţa fiecărui om. Pornind de la acest fenomen trec prin ultimii douăzeci de ani de comunism și încerc să fac înţelegerea sistemului comunist mai accesibilă. Munca patriotică a fost un experiment social. Această nouă religie politică (comunismul) a glorificat munca fizică și mai cu seamă cea necalificată. A existat dorinţa de a pune segmentele de tineri intelectuali la muncă. Aceste munci, de cele mai multe ori, nu erau justificate doar economic, ci dublate ideologic. Se punea mare accent pe rolul educativ al muncii fi zice – educaţia prin muncă și pentru muncă – scopul final fiind militarizarea (în sensul de ordine și ascultarea ordinelor) și crearea „omului nou”. Nu doar comunismul a avut ca scop central crearea omului nou. Dacă este să vorbim cronologic, mai întâi au apărut câmpurile de concentrare naţional-socialiste și apoi cele staliniste – acestea erau create cu scopul de a cultiva conștiinţa de clasă prin munca de jos. Una dintre concluziile acestui studiu este faptul că regimul comunist din România și-a atins scopul: acea formă de sclavie a fost internalizată și acceptată de o bună parte dintre cei care au trăit în acea perioadă.

În funcţie de mai multe criterii (vârstă, educaţie, parcursul subiecţilor intervievaţi în postsocialism) veţi regăsi o gamă largă de categorii de răspunsuri la întrebările puse: unii vor spune că munca patriotică a fost un lucru bun, alţii vor spune că a fost o formă de înjosire; unii vor spune că sunt mândri de ce s-a realizat cu această formă de implicare, alţii – nu – însă ce trebuie de observat este faptul că toate aceste categorii își justifică/construiesc imaginarul identitar pornind de la acele practici.

Nu neg, în lucrare, faptul că „s-a construit mult”, dar oare (moral vorbind) s-ar fi construit la fel dacă acea muncă nu era forţată? Ar fi arătat acele „obiective faraonice” la fel? A meritat costul aceste construcţii?

Munca patriotică a fost o pârghie de implicare a societăţii în viaţa de partid, dar și o pârghie de control social a fiecărui om – mulţi subiecţi intervievaţi recunoșteau că aceste munci îi ţineau departe de alte forme de asociere și activităţi, erau supravegheaţi în permanenţă. De altfel, unul dintre scopurile creării „omului nou” nu era doar distrugerea vechilor valori (prin uitare sau neglijare), ci și distrugerea societăţii civile, practic „stârpirea” ei din muguri. Acest tip de muncă nu a construit și modelat doar identităţi și caractere particulare, ci și întreaga identitate naţională – mai ales în perioada studiată – 1970-1989.

Lucrarea nu face lumină doar asupra evenimentelor de acum douăzeci – patruzeci de ani, ci și asupra prezentului. Îmi exprim speranţa că acest studiu va aduce o imagine mai clară asupra perioadei comuniste și asupra a ceea ce s-a întâmplat după data de 22 decembrie 1989.

În paginile acestei cărţi voi arăta că „omul nou” încă bântuie societatea de astăzi! [...]

Interviu artoteca.ro: "Povestiri din Bărăgan” – un documentar de muzeu. Interviu cu realizatorii.

După ani de îngropare a amintirilor și evitare a subiectului – comunismul, acest capitol emblematic de țară, este în cele din urmă expus în suficiente forme în România, încât să contureze o imagine cuprinzătoare a istoriei recente.

Documentarul realizat de Valeriu Antonovici şi Claudia Florentina Dobre, doi tineri cercetători din aria ştiințelor umaniste, captează un episod central pentru  întelegerea regimului, anume deportările din Bărăgan.

Filmul aduce în prim plan dramele petrecute în 1951, când peste 40.000 de români, precum și etnici germani, bulgari, sârbi, croați și aromâni au fost deportați în Bărăgan, printr-o decizie a Partidului Muncitoresc Român de a izola vestul țării de influențele anti-comuniste.

Un documentar – memorial sub semnul mărturiilor oferite chiar de cei care au trăit şi parcurs experiența punerii în practică a ideologiei comuniste.

 

E drept că şi astăzi vorbim tot despre un capitol al unei istorii de aproape 50 de ani încă în documentare, dar ceea ce reuşeşte filmul „Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia românească”  este tocmai contribuția la prezentarea informațiilor într-o manieră accesibilă publicului larg, inclusiv prin realizarea unui site dedicat acestei file: http://www.memorialuldeportarii.ro/?page_id=129

Lucian Boia declara despre istorisirea acestei drame, în documentarul realizat de cei doi tineri cercetători :

„Marele merit al filmului constă în simplitate şi autentiticate.Autorii îi lasă pe protagonişti să povestească natural viața de atunci, lucruri teribile, aproape de necrezut” 

sursa:  https://www.youtube.com/watch?v=wa3BhT1W9WM#t=81 

De ce s-au apropiat Valeriu Antonovici şi Claudia-Florentina Dobre, realizatorii documentarului, de acest subiect?

Valeriu Antononivici: Pe mine, personal, m-au atras poveştile de viaţă. Şi aici nu mă refer la metoda de cercetare “Life story”, ci efectiv la ce am învăţat de la cei pe care i-am intervievat. Am fost foarte curioşi încă de la început.

Am studiat fenomenul, am discutat cu supravieţuitori şi am rămas impresionaţi de evenimentele pe care le-au trăit, am văzut „cu ochii noştri” şi am filmat poveştile acestor martori. Am stat în spatele camerei şi împreună cu colega mea, Claudia, am pus întrebări, nu am dezbătut, nu am criticat sau judecat aşa cum se întâmplă în media tabloidă, ci am ascultat cuminţi şi am decis să arătăm poveştile auzite de noi şi altora.

Eu am mai realizat câteva filme despre memoria recentă, am auzit astfel de poveşti de acasă, de la rudele care au fost deportate în Siberia şi care s-au întors la gospodăriile care nu mai erau ale lor după zece ani, iar ce au păţit acolo au spus abia după 40 de ani.

Nu mai era timp să aşteptăm. Trebuia să punem întrebările potrivite la timpul potrivit. Am susţinut mereu că un film are un impact mai mare decât o carte. Şi a avut! Am avut sălile pline la proiecţii şi dezbateri.

În acest sfârşit de an vom încărca filmul pe internet, gratuit, pentru toţi cei care nu au apucat să-l vadă la TV sau nu au ajuns la dezbaterile organizate în ultimul an. La anul vom publica şi o carte cu interviurile integrale care au stat la baza realizării acestui film.

Claudia Florentina Dobre: Deportarea a reprezentat o componentă esenţială a represiunii comuniste. În ultimii 12 ani, am cercetat atât istoria cât mai ales memoria persecuţiilor de tot felul din timpul comunismului în cadrul masteratul de la Ecole Doctorale Francophone en Sciences Sociales şi mai apoi în cadrul doctoratului susţinut la Universitatea Laval din Québec.

Dacă iniţial am fost interesată mai degrabă de deţinuţii politici, un proiect european realizat de Fundaţia Culturală Memoria, al cărui director executiv sunt în prezent, în parteneriat cu Fundaţia Academia Civică, despre deportarea în Bărăgan m-a făcut să mă interesez îndeaproape de această problematică.

Motivelor ştiinţifice şi academice li se adaugă şi două motive personale: recunoştinţa mea pentru un medic deportat la Ezeru, care i-a salvat viaţa tatălui meu, adolescent la aceea dată, supus la „corvoadă” de către comunişti pentru că era băiat de „chiabur” şi îmbolnăvit de condiţiile dure de muncă, şi o curiozitate din copilărie legată de un loc în câmp despre care mama îmi povestea că fusese cândva un sat cu oameni gospodari şi cu un magazin îmbelşugat de unde îşi cumpăra bomboane.

Claudia Zidaru: Inițial planul unei lucrări academice, “Povestiri din Bărăgan” a devenit film documentar. Delimitându-ne de specificitățile fiecărui gen în parte, din această istorie pe care voi ați cuprins-o, ce credeți că ar trebui să rămână în memoria oricărui român?

Valeriu Antonovici: Este greu să fixezi ceva în memoria fiecărui român. Memoria este diferită de istorie. În memoria fiecărei naţiuni nu rămâne doar ceea ce i se impune la un moment dat, nu doar ceea ce se învață la şcoală sau se vede la televizor. Memoria fiecăruia dintre noi reflectă, mai mult sau mai puţin, experienţele individuale cu un subiect sau altul. Ce am încercat noi să facem cu acest film este simplu: am identificat un gol memorialistic, ştiinţific şi am încercat să-l umplem cu câteva poveşti de viaţă.

Românii trebuie să ştie că a existat fenomenul deportărilor în România comunistă şi că foarte mulţi oameni au avut de suferit în urma unei decizii politice. În film există mai multe poveşti care pleacă de la un singur proiect diabolic – deportarea. În film veţi vedea foşti copii care-şi aduc aminte de ziua dinaintea deportării, de drumul spre Câmpia Bărăganului, de suferinţa de acolo sau micile bucurii ale vieţii de familie.

Fiecare spectator va alege ce poveste îi este mai aproape de suflet, ce va alege să ducă cu el şi să transforme în “memorie”. Timpul ne va arăta dacă efortul nostru a fost sau nu în zadar.

Memoria are nevoie de timp, iar timpul are nevoie de repere memorialistice – noi am propus o perspectivă pe care nu o vor putea propune istoricii peste 50 de ani dintr-un motiv foarte simplu: nu vor mai exista supraviețuitori/martori ai acestui fenomen.

Claudia Florentina Dobre: Nu am renunţat la planul de a realiza şi o lucrare academică, dar am ales să ne adresăm mai întâi spiritului şi apoi minţii. Ne folosim de film pentru a stârni curiozitatea, interesul pentru deportare ca apoi să aducem informaţia şi interpretarea ştiinţifică. Memoria este selectivă şi multiplă şi din ce în ce mai mult creată de imagini.

De aceea un documentar despre deportare poate lăsa mai multe urme decât alte suporturi de transmitere a informaţiei şi chiar a memoriei.

Sperăm că am contribuit prin documentarul nostru la fixarea măcar a unei singure imagini a deportării, fie că ea se va traduce printr-un câmp verde, cu spicele de grâu în bătaia vântului, fie prin ideea unei case mici înconjurate de un gard de nuiele, fie a unor oameni zguduiţi de emoţie la amintirea vieţii trăite în deportare!

Claudia Zidaru: Cu ce se diferențiază deportările în Bărăgan de alte deportări din România contemporană, de pildă cea din ianuarie 1945 a etnicilor germani în Uniunea Sovietică?

Claudia Florentina Dobre: În România comunistă deportările au început cu etnicii germani duşi cu forţa în URSS, cei mai mulţi în Gulag. Lor le-au urmat diverşi proprietari, de uzine, de ateliere, de fabrici. Acestora li s-au confiscat bunurile şi au fost forţaţi să plece în anumite localităţi unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu.

 

Ţăranii revoltaţi împotriva colectivizării au fost şi ei mutaţi din satele lor în alte sate deja colectivizate şi atrase de proiectul comunist.

Filmul nostru prezintă poate aspectul cel mai tragic al fenomenului deportării: cel petrecut în jurul sărbătorii de Rusalii a anului 1951. De fapt acest episod al deportării s-a desfăşurat timp de mai multe nopţi şi zile între 17 şi 23 iunie.

Particularitatea sa o reprezintă numărul mare de persoane persecutate şi destinaţia impusă deportaţilor:  Bărăganul, o câmpie aridă, celebră doar pentru ciulinii ei şi arşiţa din timpul verii. Şi nu doar regiunea a fost o pedeapsă ci destinul care li se pregătea acestor oameni: aruncaţi în câmp li s-a impus să trăiască acolo.

La început nu aveau unde se adăposti, nu aveau apă, nu aveau nimic. Acolo, în perimetrele stabilite de autorităţi, au fost obligaţi să construiască de la zero satele în care urmau să trăiască, să muncească şi să fie atent supravegheaţi. Deportaţii au devenit astfel noi colonizatori ai unei lumi vechi, nişte Robinson-i Crusoe ai Bărăganului. Şi nu exagerez decât puţin. Au trebuit practic să construiască totul din nimic. O întreagă lume…

Imagini din Bărăgan

Claudia Zidaru : Se poate vorbi în cazul deportărilor în Bărăgan, despre un Gulag românesc, un model de inspirație sovietică?

Valeriu Antonovici: Categoric, deportările din România au fost un copy-paste după modelul sovietic! Eu, aşa cum vă spuneam şi mai devreme, am auzit şi poveştile celor deportaţi în Siberia. Aceleaşi poveşti le putem găsi şi în paginile celui care a inventat acest termen “Gulag”. Soljeniţîn scria în anii “dezgheţului sovietic”, după acelaşi scenariu, poveşti pe care le-am înregistrat şi noi cu doi ani în urmă.

Imagini din Bărăgan

Claudia Zidaru : Din cercetarea voastră ce credeți că s-a încercat cu adevărat cu această amplă operațiune ?

Valeriu Antonovici: Aceeaşi întrebare ne-am pus-o și noi la început. Aceeaşi întrebare o auzim de fiecare dată când proiectăm filmul. Este greu de crezut că unele lucruri se întâmplă, chiar dacă sunt bine plănuite, fără explicaţii raţionale/logice.

De fapt, întreg regimul a fost aşa: nu poţi clădi pe minciună o societate raţională/logică/dreaptă! Poate Claudia are un răspuns istoric, mai detaliat. Din punctul meu de vedere, orice explicaţie ne va duce tot acolo – au suferit nişte oameni nevinovaţi…

Claudia Florentina Dobre:  Comunismul a fost un regim al absurdului, departe de logica democratică. S-au încercat mai multe lucruri cu această operaţiune, unele au şi reuşit.

În primul rând să creeze teroare pentru a putea stăpâni mai bine.În al doilea rând, s-a dorit îndepărtarea din satele de pe graniţa cu Iugoslavia a persoanelor considerate “duşmănoase” regimului şi care ar fi luptat împotriva acestuia în cazul unui război cu Tito.

În al treilea rând, Banatul şi partea vestică a Olteniei erau regiuni cu alt ritm de dezvoltare, mult mai occidentalizate şi s-a încercat anihilarea acestei mentalităţi mai ales că în aceea perioadă era în plin avânt colectivizarea.

Nu în ultimul rând, în regiune acţionaseră şi acţionau încă grupuri de partizani care se bucurau de simpatia localnicilor ce trebuiau delocalizaţi pentru a nu mai oferi sprijin.

Dezbatere la Parlament

Claudia Zidaru: Din ce perspectivă ați abordat un subiect pe cât de complex din punct de vedere istoric, pe atât de sensibil şi delicat din punct de vedere uman?

Valeriu Antonovici: Exact aşa cum spuneţi Dvs: SENSIBIL ŞI UMAN! Să ştiţi că martorii intervievaţi de noi au fost foarte receptivi la invitaţia noastră de a filma un interviu cu domniile lor. Filmările au fost libere, relaxate, oamenii au vrut să povestească. Au povestit cu plăcere, nostalgie și durere în suflet, iar noi am ascultat cu emoţie.

 https://www.youtube.com/watch?v=z84pozG2lMI

Claudia Florentina Dobre: Documentarul a fost realizat după modelul unei cercetări antropologice. Perspectiva a fost cea a martorilor, noi încercând să intervenim cât mai puţin. Chiar şi prin montaj am încercat să nu impunem perspectiva noastră şi să rămânem fideli spiritului mărturiilor celor intervievaţi.

Valeriu Antonovici : De altfel, dorim să publicăm integral mărturiile personajelor din film. Acolo nu vom interveni cu ”cut” sau ”cartoane” peste imagini!

Vă garantăm că o să vedeți și-n film că personajele se completează unele pe altele, ceea ce demonstrează faptul că a existat un fir roșu al filmului, al fenomenului deportării și chiar al vieții lor. Există deja o memorie a martorilor, noi, cu ajutorul filmului, am multiplicat această memorie!

Dezbatere SNSPA

Claudia Zidaru: Cine sunt personajele incluse în documentar?

CFD: Foştii deportaţi. Majoritatea celor intervievaţi de noi erau copii la momentul deportării. 3 dintre ei erau tineri adulţi. Un personaj prezent şi totuşi de cele mai multe ori absent este satul de deportaţi. Din cele 18 sate astăzi nu mai există decât 3 sau 4. Ezit cu cifrele pentru că nu ştiu dacă putem numi sat câteva case părăsite cum au rămas la Rubla.

Claudia Zidaru: La 25 de ani de la căderea comunismului credeți că este nevoie de un muzeu dedicat acestui regim în România?

Există în România un muzeu dedicat victimelor comunismului şi el se numeşte Memorialul Sighet. Ar fi necesar, credem noi, şi un muzeu al deportărilor şi poate un muzeu care să cuprindă toată perioada comunistă şi care să includă şi alte aspecte ale vieţii în comunism precum viaţa cotidiană, industria cu marile şantiere, absurdul şi penuria anilor 80.

Filmul nostru poate fi un EXPONAT din acest muzeu. L-am realizat independent, fără finanțări externe, doar cu sprijinul unor prieteni care au crezut în noi, iar noi, îl vom pune la dispoziție, în mod gratuit, oricui va dori să-l folosească în scop didactic și nu numai.

Proiecția documentarului – Călăraşi

Proiecția documentarului – Câmpina

MTR

Twenty Five Years Later. History and Memory of Communism

Program

The International Conference of Bucharest

20 and 21 November 2014

Organizers: Memoria Cultural Foundation, The Institute for the Investigation of Communist Crimes and the Memory of the Romanian Exil (IICCMER)

Partners: Francophone Regional Center of Advanced Studies in Social Sciences (CeReFREA), National School of Political and Administrative Studies (SNSPA)

Conference Committee:

Convenors: Claudia-Florentina Dobre (Memoria Cultural Foundation, CEREFREA), Valeriu Antonovici (SNSPA)

Advisory Board : Cosmin Budeancă (general manager, IICCMER), Liliana Deyanova (Professor, Department of Sociology, St. Kliment Ohridski Sofia University), Micaela Ghiţescu (Director, Memoria Cultural Foundation), Adrian Miroiu (Professor SNSPA), Radu Preda (Executive President, IICCMER), Liviu Rotman (Professor SNSPA), Izabela Skórzyńska  (Associated Professor of History at the ‘Adam Mickiewicz’ University of Poznań), Anna Wachowiak (Professor at the Higher School of Humanities, Szczecin).

Organisational Information:

Date : 20-21 November 2014

Abstract proposal and deadline: Please send your abstract of no more than 300 words together with a short biographical statement by 15 September 2014. Abstracts will be selected by the academic committee. We will notify you about the acceptance of your proposal by 25 September 2014. We plan to publish selected papers in a peer-reviewed journal or in a volume.

Please send your abstract and a biographical statement as well as all other inquiries to: cfdobre@gmail.com

Languages: Romanian, French, English

25 years after the fall of communism in Central and Eastern Europe, its history and memory are still controversial. On the one hand, the scholars of the region are still denouncing communist crimes. Their research is mainly concerned with repressive aspects of the communist period. On the other hand, in some left wing circles, researchers aim at studying the „modernity” of communism.    

The memory of communism is even more divided than its history. Nostalgia is haunting society as well as irony and dennouciation. For instance, recent polls on the memory of communism show that the former regime kept a rather positive image among Romanians. Furthermore, young people born after 1989 consider communism a period of security and steadiness. Reflecting a postmemorial turn in remembering communism in Romania, this approach might be encountered in other countries of the region. 

If those who experienced communism are nostalgic or struggle to denounce the communist crimes and abuses, those born in the late 1980s remember communism with irony. Their approach to communism tends to become mainstream as this generation came to power in many sectors of the social, cultural, and political life of Romania.

After 25 years, the time to make a point of trends and evolution concerning the memory and history of communism has arrived. Therefore, we invite scholars and young researchers to attend our international conference, „25 Years After. History and Memory of Communism” organized by the Memoria Cultural Foundation and IICCMER on 20 and 21 November 2014 in Bucharest. We welcome papers in Romanian, English, and French as well as audio and video presentations, documentaries, posters and artistic installations on the following topics (any other related topics of research are welcomed) :

• Historiography of communism
• Everyday life
• Memory and history of the repression
• Memory trends
• Postmemory generation

More info here: http://25aftercommunism.blogspot.ro/search/label/Call%20for%20papers

Photos https://www.facebook.com/media/set/?set=a.10152492735376630.1073741840.605376629&type=1&l=00674b9350
Mulțumim partenerilor media: http://expresnational.ro/ și http://epochtimes-romania.com/