După ani de îngropare a amintirilor și evitare a subiectului –
comunismul, acest capitol emblematic de țară, este în cele din urmă
expus în suficiente forme în România, încât să contureze o imagine
cuprinzătoare a istoriei recente.
Documentarul realizat de Valeriu Antonovici şi Claudia Florentina Dobre,
doi tineri cercetători din aria ştiințelor umaniste, captează un episod
central pentru întelegerea regimului, anume deportările din Bărăgan.
Filmul aduce în prim plan dramele petrecute în 1951, când peste
40.000 de români, precum și etnici germani, bulgari, sârbi, croați și
aromâni au fost deportați în Bărăgan, printr-o decizie a Partidului
Muncitoresc Român de a izola vestul țării de influențele anti-comuniste.
Un documentar – memorial sub
semnul mărturiilor oferite chiar de cei care au trăit şi parcurs
experiența punerii în practică a ideologiei comuniste.
E
drept că şi astăzi vorbim tot despre un capitol al unei istorii de
aproape 50 de ani încă în documentare, dar ceea ce reuşeşte filmul
„Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia românească” este tocmai
contribuția la prezentarea informațiilor într-o manieră accesibilă
publicului larg, inclusiv prin realizarea unui site dedicat acestei
file:
http://www.memorialuldeportarii.ro/?page_id=129
Lucian Boia declara despre istorisirea acestei drame, în documentarul realizat de cei doi tineri cercetători :
„Marele merit al filmului constă în simplitate şi autentiticate.Autorii îi lasă pe protagonişti să povestească natural viața de atunci, lucruri teribile, aproape de necrezut”
De ce s-au apropiat Valeriu Antonovici şi Claudia-Florentina Dobre, realizatorii documentarului, de acest subiect?
Valeriu Antononivici:
Pe mine, personal, m-au atras poveştile de viaţă. Şi aici nu mă refer
la metoda de cercetare “Life story”, ci efectiv la ce am învăţat de la
cei pe care i-am intervievat. Am fost foarte curioşi încă de la început.
Am studiat fenomenul, am discutat cu supravieţuitori şi am rămas
impresionaţi de evenimentele pe care le-au trăit, am văzut „cu ochii
noştri” şi am filmat poveştile acestor martori. Am stat în spatele
camerei şi împreună cu colega mea, Claudia, am pus întrebări, nu am
dezbătut, nu am criticat sau judecat aşa cum se întâmplă în media
tabloidă, ci am ascultat cuminţi şi am decis să arătăm poveştile auzite
de noi şi altora.
Eu am mai realizat câteva filme despre memoria recentă, am auzit
astfel de poveşti de acasă, de la rudele care au fost deportate în
Siberia şi care s-au întors la gospodăriile care nu mai erau ale lor
după zece ani, iar ce au păţit acolo au spus abia după 40 de ani.
Nu mai era timp să aşteptăm. Trebuia să punem întrebările potrivite
la timpul potrivit. Am susţinut mereu că un film are un impact mai mare
decât o carte. Şi a avut! Am avut sălile pline la proiecţii şi
dezbateri.
În acest sfârşit de an vom încărca filmul pe internet, gratuit,
pentru toţi cei care nu au apucat să-l vadă la TV sau nu au ajuns la
dezbaterile organizate în ultimul an. La anul vom publica şi o carte cu
interviurile integrale care au stat la baza realizării acestui film.
Claudia Florentina Dobre: Deportarea a reprezentat o
componentă esenţială a represiunii comuniste. În ultimii 12 ani, am
cercetat atât istoria cât mai ales memoria persecuţiilor de tot felul
din timpul comunismului în cadrul masteratul de la Ecole Doctorale
Francophone en Sciences Sociales şi mai apoi în cadrul doctoratului
susţinut la Universitatea Laval din Québec.
Dacă iniţial am fost interesată mai degrabă de deţinuţii politici, un
proiect european realizat de Fundaţia Culturală Memoria, al cărui
director executiv sunt în prezent, în parteneriat cu Fundaţia Academia
Civică, despre deportarea în Bărăgan m-a făcut să mă interesez
îndeaproape de această problematică.
Motivelor ştiinţifice şi academice li se adaugă şi două motive
personale: recunoştinţa mea pentru un medic deportat la Ezeru, care i-a
salvat viaţa tatălui meu, adolescent la aceea dată, supus la „corvoadă”
de către comunişti pentru că era băiat de „chiabur” şi îmbolnăvit de
condiţiile dure de muncă, şi o curiozitate din copilărie legată de un
loc în câmp despre care mama îmi povestea că fusese cândva un sat cu
oameni gospodari şi cu un magazin îmbelşugat de unde îşi cumpăra
bomboane.
Claudia Zidaru: Inițial planul unei lucrări academice,
“Povestiri din Bărăgan” a devenit film documentar. Delimitându-ne de
specificitățile fiecărui gen în parte, din această istorie pe care voi
ați cuprins-o, ce credeți că ar trebui să rămână în memoria oricărui
român?
Valeriu Antonovici: Este greu să fixezi ceva în
memoria fiecărui român. Memoria este diferită de istorie. În memoria
fiecărei naţiuni nu rămâne doar ceea ce i se impune la un moment dat, nu
doar ceea ce se învață la şcoală sau se vede la televizor. Memoria
fiecăruia dintre noi reflectă, mai mult sau mai puţin, experienţele
individuale cu un subiect sau altul. Ce am încercat noi să facem cu
acest film este simplu: am identificat un gol memorialistic, ştiinţific
şi am încercat să-l umplem cu câteva poveşti de viaţă.
Românii trebuie să ştie că a existat fenomenul deportărilor în
România comunistă şi că foarte mulţi oameni au avut de suferit în urma
unei decizii politice. În film există mai multe poveşti care pleacă de
la un singur proiect diabolic – deportarea. În film veţi vedea foşti
copii care-şi aduc aminte de ziua dinaintea deportării, de drumul spre
Câmpia Bărăganului, de suferinţa de acolo sau micile bucurii ale vieţii
de familie.
Fiecare spectator va alege ce poveste îi este mai aproape de suflet,
ce va alege să ducă cu el şi să transforme în “memorie”. Timpul ne va
arăta dacă efortul nostru a fost sau nu în zadar.
Memoria are nevoie de timp, iar timpul are nevoie de repere
memorialistice – noi am propus o perspectivă pe care nu o vor putea
propune istoricii peste 50 de ani dintr-un motiv foarte simplu: nu vor
mai exista supraviețuitori/martori ai acestui fenomen.
Claudia Florentina Dobre: Nu am renunţat la planul de
a realiza şi o lucrare academică, dar am ales să ne adresăm mai întâi
spiritului şi apoi minţii. Ne folosim de film pentru a stârni
curiozitatea, interesul pentru deportare ca apoi să aducem informaţia şi
interpretarea ştiinţifică. Memoria este selectivă şi multiplă şi din ce
în ce mai mult creată de imagini.
De aceea un documentar despre deportare poate lăsa mai multe urme
decât alte suporturi de transmitere a informaţiei şi chiar a memoriei.
Sperăm că am contribuit prin documentarul nostru la fixarea măcar a
unei singure imagini a deportării, fie că ea se va traduce printr-un
câmp verde, cu spicele de grâu în bătaia vântului, fie prin ideea unei
case mici înconjurate de un gard de nuiele, fie a unor oameni zguduiţi
de emoţie la amintirea vieţii trăite în deportare!
Claudia Zidaru: Cu ce se diferențiază deportările în Bărăgan
de alte deportări din România contemporană, de pildă cea din ianuarie
1945 a etnicilor germani în Uniunea Sovietică?
Claudia Florentina Dobre: În România comunistă
deportările au început cu etnicii germani duşi cu forţa în URSS, cei mai
mulţi în Gulag. Lor le-au urmat diverşi proprietari, de uzine, de
ateliere, de fabrici. Acestora li s-au confiscat bunurile şi au fost
forţaţi să plece în anumite localităţi unde li s-a stabilit domiciliul
obligatoriu.
Ţăranii
revoltaţi împotriva colectivizării au fost şi ei mutaţi din satele lor
în alte sate deja colectivizate şi atrase de proiectul comunist.
Filmul nostru prezintă poate aspectul cel mai tragic al fenomenului
deportării: cel petrecut în jurul sărbătorii de Rusalii a anului 1951.
De fapt acest episod al deportării s-a desfăşurat timp de mai multe
nopţi şi zile între 17 şi 23 iunie.
Particularitatea sa o reprezintă numărul mare de persoane persecutate şi destinaţia impusă deportaţilor:
Bărăganul, o câmpie aridă, celebră doar pentru ciulinii ei şi arşiţa
din timpul verii. Şi nu doar regiunea a fost o pedeapsă ci destinul care
li se pregătea acestor oameni: aruncaţi în câmp li s-a impus să
trăiască acolo.
La început nu aveau unde se adăposti, nu aveau apă, nu aveau nimic.
Acolo, în perimetrele stabilite de autorităţi, au fost obligaţi să
construiască de la zero satele în care urmau să trăiască, să muncească
şi să fie atent supravegheaţi. Deportaţii au devenit astfel noi
colonizatori ai unei lumi vechi, nişte Robinson-i Crusoe ai Bărăganului.
Şi nu exagerez decât puţin. Au trebuit practic să construiască totul
din nimic. O întreagă lume…
Claudia Zidaru : Se poate vorbi în cazul deportărilor în Bărăgan, despre un Gulag românesc, un model de inspirație sovietică?
Valeriu Antonovici: Categoric, deportările din
România au fost un copy-paste după modelul sovietic! Eu, aşa cum vă
spuneam şi mai devreme, am auzit şi poveştile celor deportaţi în
Siberia. Aceleaşi poveşti le putem găsi şi în paginile celui care a
inventat acest termen “Gulag”. Soljeniţîn scria în anii “dezgheţului
sovietic”, după acelaşi scenariu, poveşti pe care le-am înregistrat şi
noi cu doi ani în urmă.
Imagini din Bărăgan
Claudia Zidaru : Din cercetarea voastră ce credeți că s-a încercat cu adevărat cu această amplă operațiune ?
Valeriu Antonovici: Aceeaşi întrebare ne-am pus-o și noi la
început. Aceeaşi întrebare o auzim de fiecare dată când proiectăm
filmul. Este greu de crezut că unele lucruri se întâmplă, chiar dacă
sunt bine plănuite, fără explicaţii raţionale/logice.
De fapt, întreg regimul a fost aşa: nu poţi clădi pe minciună o
societate raţională/logică/dreaptă! Poate Claudia are un răspuns
istoric, mai detaliat. Din punctul meu de vedere, orice explicaţie ne va
duce tot acolo – au suferit nişte oameni nevinovaţi…
Claudia Florentina Dobre: Comunismul a fost un regim
al absurdului, departe de logica democratică. S-au încercat mai multe
lucruri cu această operaţiune, unele au şi reuşit.
În primul rând să creeze teroare pentru a putea stăpâni mai bine.În
al doilea rând, s-a dorit îndepărtarea din satele de pe graniţa cu
Iugoslavia a persoanelor considerate “duşmănoase” regimului şi care ar
fi luptat împotriva acestuia în cazul unui război cu Tito.
În al treilea rând, Banatul şi partea vestică a Olteniei erau regiuni
cu alt ritm de dezvoltare, mult mai occidentalizate şi s-a încercat
anihilarea acestei mentalităţi mai ales că în aceea perioadă era în plin
avânt colectivizarea.
Nu în ultimul rând, în regiune acţionaseră şi acţionau încă grupuri
de partizani care se bucurau de simpatia localnicilor ce trebuiau
delocalizaţi pentru a nu mai oferi sprijin.
Claudia Zidaru: Din ce perspectivă ați abordat un subiect pe
cât de complex din punct de vedere istoric, pe atât de sensibil şi
delicat din punct de vedere uman?
Valeriu Antonovici: Exact aşa cum spuneţi Dvs:
SENSIBIL ŞI UMAN! Să ştiţi că martorii intervievaţi de noi au fost
foarte receptivi la invitaţia noastră de a filma un interviu cu domniile
lor. Filmările au fost libere, relaxate, oamenii au vrut să
povestească. Au povestit cu plăcere, nostalgie și durere în suflet, iar
noi am ascultat cu emoţie.
Claudia Florentina Dobre: Documentarul
a fost realizat după modelul unei cercetări antropologice. Perspectiva a
fost cea a martorilor, noi încercând să intervenim cât mai puţin. Chiar
şi prin montaj am încercat să nu impunem perspectiva noastră şi să
rămânem fideli spiritului mărturiilor celor intervievaţi.
Valeriu Antonovici : De altfel, dorim să publicăm
integral mărturiile personajelor din film. Acolo nu vom interveni cu
”cut” sau ”cartoane” peste imagini!
Vă garantăm că o să vedeți și-n film că personajele se completează
unele pe altele, ceea ce demonstrează faptul că a existat un fir roșu al
filmului, al fenomenului deportării și chiar al vieții lor. Există deja
o memorie a martorilor, noi, cu ajutorul filmului, am multiplicat
această memorie!
Dezbatere SNSPA
Claudia Zidaru: Cine sunt personajele incluse în documentar?
CFD: Foştii deportaţi. Majoritatea celor intervievaţi
de noi erau copii la momentul deportării. 3 dintre ei erau tineri
adulţi. Un personaj prezent şi totuşi de cele mai multe ori absent este
satul de deportaţi. Din cele 18 sate astăzi nu mai există decât 3 sau 4.
Ezit cu cifrele pentru că nu ştiu dacă putem numi sat câteva case
părăsite cum au rămas la Rubla.
Claudia Zidaru: La 25 de ani de la căderea comunismului credeți că este nevoie de un muzeu dedicat acestui regim în România?
Există în România un muzeu dedicat victimelor comunismului şi el se
numeşte Memorialul Sighet. Ar fi necesar, credem noi, şi un muzeu al
deportărilor şi poate un muzeu care să cuprindă toată perioada comunistă
şi care să includă şi alte aspecte ale vieţii în comunism precum viaţa
cotidiană, industria cu marile şantiere, absurdul şi penuria anilor 80.
Filmul nostru poate fi un EXPONAT din acest muzeu. L-am
realizat independent, fără finanțări externe, doar cu sprijinul unor
prieteni care au crezut în noi, iar noi, îl vom pune la dispoziție, în
mod gratuit, oricui va dori să-l folosească în scop didactic și nu
numai.
Proiecția documentarului – Călăraşi
Proiecția documentarului – Câmpina
MTR
