Munca patriotică a făcut parte din viaţa
fiecărui om. Pornind de la acest fenomen trec prin ultimii douăzeci de ani de
comunism și încerc să fac înţelegerea sistemului comunist mai accesibilă. Munca
patriotică a fost un experiment social. Această nouă religie politică
(comunismul) a glorificat munca fizică și mai cu seamă cea necalificată. A
existat dorinţa de a pune segmentele de tineri intelectuali la muncă. Aceste
munci, de cele mai multe ori, nu erau justificate doar economic, ci dublate
ideologic. Se punea mare accent pe rolul educativ al muncii fi zice – educaţia
prin muncă și pentru muncă – scopul final fiind militarizarea (în sensul de
ordine și ascultarea ordinelor) și crearea „omului nou”. Nu doar comunismul a
avut ca scop central crearea omului nou. Dacă este să vorbim cronologic, mai
întâi au apărut câmpurile de concentrare naţional-socialiste și apoi cele
staliniste – acestea erau create cu scopul de a cultiva conștiinţa de clasă
prin munca de jos. Una dintre concluziile acestui studiu este faptul că regimul
comunist din România și-a atins scopul: acea formă de sclavie a fost
internalizată și acceptată de o bună parte dintre cei care au trăit în acea
perioadă.
În funcţie de mai multe
criterii (vârstă, educaţie, parcursul subiecţilor intervievaţi în
postsocialism) veţi regăsi o gamă largă de categorii de răspunsuri la
întrebările puse: unii vor spune că munca patriotică a fost un lucru bun, alţii
vor spune că a fost o formă de înjosire; unii vor spune că sunt mândri de ce
s-a realizat cu această formă de implicare, alţii – nu – însă ce trebuie de
observat este faptul că toate aceste categorii își justifică/construiesc
imaginarul identitar pornind de la acele practici.
Comunismul naționalist
românesc.
Autolegitimarea internă
și recunoașterea internațională
Legitimarea PCR nu a
fost posibilă în România prin mișcările revoluţionare sau de luptă masivă
anti-fascistă, așa cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică și China, unde, de
exemplu, liderii revoluţionari aveau o credibilitate și o legitimitate
susţinută de populaţie. Preluarea puterii de către comuniști a fost posibilă la
noi cu ajutorul sovieticilor și a Armatei Roșii. Dobândirea legitimităţii de
către regimul comunist a parcurs două etape: în prima etapă este vorba de
lărgirea bazei sociale care susţinea regimul prin acţiuni și transformări
interne, legitimarea internă a marxism-leninismului; iar în cea de-a doua s-au
produs unele schimbări și accentuări ale anumitor valori care să corespundă
obiectivelor politico-ideologice.
Astfel, comuniștii
români au operat schimbări masive în societate prin lichidarea proprietăţii,
transferul populaţiei etc., pentru ca apoi să înlocuiască radical sistemul de
valori. Nici în perioada interbelică, dar și nici după aceea, comuniștii nu
s-au bucurat de încredere din partea populaţiei. Comuniștii ignorau interesul
naţional, promovând în schimb strategia Uniunii Sovietice. Partidul Comunist
Român a fost scos în afara legii, iar până înainte de 23 august 1944 nu a
depășit niciodată o mie de membri, astfel legitimitatea Partidului Comunist
Român fiind una foarte slabă și impusă din afară. Începând cu 1960, Gheorghe
Gheorghiu-Dej s-a distanţat de Moscova prin câteva acţiuni concrete: a început
reinterpretarea istoriei partidului prin accentuarea luptei dintre comuniștii
„de acasă” și cei „moscoviţi” care au fost acuzaţi de abuzurile din perioada
stalinistă; a iniţiat derusificarea și relaxarea politicii externe și, nu în
ultimul rând, a publicat Declaraţia din aprilie 1964, prin care P.M.R. își
exprima nemulţumirile în legătură cu încălcarea de către Hrușciov a statutului
autonom al României în cadrul C.A.E.R. Evident că prin acuzarea câtorva
„moscoviţi” grupul lui Gheorghiu-Dej, din care făcea parte și Nicolae
Ceaușescu, încerca o desatelizare a României și nu o destalinizare. Pentru a se
legitima, liderii comuniști au recurs la ideologia naţionalistă. În 1963
distanţarea de URSS devine din ce în ce mai vizibilă odată cu debutul polemicii
sovieto-chineze, iar comuniștii români nu doar că și-au consolidat poziţiile pe
plan internaţional, ci și pe cel intern. Acţiunile politice „naţionale” din
cadrul celui de-al doilea val vin în sprijinul cadrului teoretic luat în
discuţie. Acestea sunt: (1) punctul de glorie a lui Nicolae Ceaușescu, și
anume, „Scena balconului”, când liderul comunist s-a impus invaziei
Cehoslovaciei de către trupele sovietice. Ceaușescu i-a acuzat pe sovietici de
intervenţie în afacerile interne ale statelor care erau membre ale Pactului de
la Varșovia. Sfidând hegemonia sovieticilor, acesta și-a construit o imagine
internaţională pe care a exploatat-o fără încetare; (2) venirea la București a
lui Richard Nixon, în august 1969, a contribuit la crearea imaginii și
legitimării lui Nicolae Ceaușescu atât pe plan extern, cât și intern.
Un alt pas spre
naţional-comunismul practicat de PCR a fost rescrierea istoriei naţionale. În
1947 au apărut două lucrări ale istoricului Mihail Roller: broșura Probleme de
istorie și volumul Istoria României. Acţiunile politice continuă cu
restructurarea învăţământului superior din România, de la interzicerea unor
cărţi și autori până la desfiinţarea sau comasarea facultăţilor cu profil
umanist. Astfel, nu doar că nu se mai studia istoria vechiului regim, ci erau
pregătiţi și noii profesori de istorie. Aplicarea marxismului în gândirea
istorică și analiza trecutului devine sarcina de căpătâi a culturnicilor.
Istoriografiei i se atribuie rolul de agent al revoluţiei culturale, iar
rescrierea noii istorii se face de comun acord cu „oamenii progresiști din
Uniunea Sovietică”. Spre anii ´70 puterea politică își subordonează integral
istoria care este investită cu rolul de a crea miturile de legitimare a puterii
politice și mai cu seamă a soţilor Ceaușescu.
La crearea acestei
identităţi naţionale nu au participat doar istoricii, ci și alte categorii
sociale din diverse domenii precum cultură și artă, sport, industrie, presă
etc. Marile linii ale istoriografi ei erau „trăsăturile de continuitate” și
„lupta pentru independenţă”. Tezele din iulie 1971 și cuvântarea lui Ceaușescu
la Plenara CC al PCR din noiembrie duc la situaţia ca istoriografi a să fi e
complet integrată frontului ideologic. În 1974, la Congresul al XI-lea, în
Programul PCR este inclus un capitol de istorie. În anii optzeci, istoria este
supusă exigenţelor unei sfinte treimi axiologice: unitate, continuitate,
independenţă. În 1980 s-au sărbătorit 2050 de ani de la independenţa obţinută
de Burebista.
Din acest moment,
amestecul slav dispare și se pune accentul pe unitatea etnică, puritatea
rasială și lingvistică. Apoi, istoria PCR a fost integrată în istoria naţională
și s-a realizat alinierea imaginii lui Ceaușescu miturilor voievodale. În
același timp, lovitura de stat din 23 august 1944 a fost proclamată drept
revoluţie naţională anti-fascistă și anti-imperială.
[…]
România a cunoscut în
perioada de dictatură comunistă, ca și alte ţări socialiste, un anumit tip de
implicare socială a cetăţenilor, numită de autorităţi „muncă patriotică”. De
fapt, era vorba despre un tip de muncă obligatorie forţată și neplătită care
își are rădăcinile în ceea ce Lenin numea în 1919 Subotnic, munca pe gratis în
folosul statului în zilele de sâmbătă.
El vorbea despre
muncitorii de la linia ferată Moscova-Kazan care au decis, în acel an, să
lucreze „șase ore pe săptămână pentru Patrie”. Uniunea Sovietică a recurs la
astfel de activităţi voluntare din cauza situaţiei economice precare în care se
afla datorită penuriei, o criză declanșată după terminarea Primului Război Mondial.
Nu este mai puţin adevărat că, mobilizând masele, se urmărea legitimarea
politică a comuniștilor proaspăt veniţi la putere și de construcţia unei noi
identităţi statale. În primele texte traduse din rusește, comuniștii români au
preluat acest termen sub ceea ce s-a numit aproape două decenii „muncă
voluntară”. Astfel de munci erau făcute de muncitori, elevi și studenţi,
„cetăţeni cu un trecut nesănătos” sau deţinuţi de drept comun și politici –
acestora li se impuneau astfel de munci și din perspectiva ideologică de
„reeducare prin muncă și pentru muncă”. Așa cum s-a întâmplat în URSS și în
RPR/RSR, munca voluntară a fost introdusă la început din motive economice, de
reconstrucţie a ţării după război cu ajutorul unor brigăzi de muncă voluntare
(amintesc aici doar câteva obiective realizate de aceste formaţiuni de muncă:
Bumbești-Livezeni, Agnita-Botorca sau Salva-Vișeu). Mai apoi, această muncă, a
fost justificată ideologic prin nevoia naturală a omului de a munci, ca după
douăzeci de ani accentul să cadă din ce în ce mai mult pe caracterul patriotic.
Începând cu finalul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci, munca
voluntară s-a transformat din ce în ce mai mult în muncă patriotică.
Mai întâi s-a numit
munca voluntar-patriotică, treptat dispărând atributul de voluntară. În
discursul public, aceasta era justificată prin caracterul ei patriotic,
economic, educativ și ideologic, continuându-se astfel construcţia
socialismului și a omului nou și evidenţiindu-se, din ce în ce mai des,
caracterul de construcţie identitară. Prin participarea populaţiei la astfel de
activităţi, autorităţile încercau să creeze o nouă identitate, un nou trecut,
prezent și viitor; se dorea crearea unui cotidian cât mai apropiat de discursul
oficial – munca patriotică a fost o piatră de temelie pentru consolidarea unui
anumit tip de memorie, de atașare a populaţiei pentru anumite valori, reguli,
experienţe și spaţii geografice (fizice și simbolice).
În anii
șaptezeci-optzeci, munca patriotică era omniprezentă atât în discursul oficial,
cât și în viaţa de zi cu zi a fiecărui cetăţean, neţinându-se cont de vârstă,
sex sau educaţie – oamenilor „amintindu-li-se că sunt egali și că trebuie să
muncească pentru Patrie”. După căderea comunismului, munca patriotică a
dispărut din cotidian la fel de repede cum a și apărut – peste noapte. A lăsat
în urma ei însă ceva foarte important – omul nou […]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu