Interviu Valeriu ANTONOVICI: Munca Patriotică, un ideal – ce a fost şi ce a a ajuns.

LaPunkt, august 2016 - http://www.lapunkt.ro/2016/08/08/interviu-valeriu-antonovici-munca-patriotica-un-ideal-ce-a-fost-si-ce-a-a-ajuns/

Dialog exclusiv Lapunkt între VALERIU ANTOVICI şi Cristian Pătrăşconiu. 

În preajma lunii august, lună în care generația anilor 60, 70, 80 fie se antrena pentru defilările de pe uriaşele stadioane prin fața Marelui Cârmaci, fie se pregătea să fie ”înrolată” la Munca Patriotică, Practica Agricolă sau la Muncile Volui-Musai, LaPunkt vă propune un dialog care gravitează în jurul cărţii ”Munca Patriotică: Radiografia Unui Ideal Falsificat”, apărută de curând la Editura Eikon/Școala Ardeleană.

 A existat o „vârstă de aur” a muncii patriotice? Indiferent în ce sens – la nivel teoretic şi / sau la nivel practic!

Evident că a existat o ”vârstă de aur” a Muncii Patriotice în Republica Socialistă România! Aceasta s-a întins pe tot parcursul comunismului Românesc. Dacă ne gândim că munca (meseria) este o ”brățară de aur”, atunci putem extrapola și spunem că toată populația României a avut două ”brățări de aur” sub forma unor cătușe bine strânse la ambele mâini, unii au avut chiar câte patru – două și la picioare. Părerea mea este că și acum se mai aude zumzetul ”brățărilor”, iar luciul ”aurului” încă îi mai orbește pe mulți dintre compatrioții noștri. Ca orice Epocă, și Epoca de Aur a apus, însă ”o fantomă” încă bântuie Marile Șantiere ale Patriei, Ogoarele și Câmpurile (până odinioară pline până la refuz cu bogățiile Patriei). Unii au văzut această fantomă la metrou, pe autostrada construită de Ceaușescu, printre blocurile din Pantelimon sau Dristor, alții vorbesc pe stradă cu ea și încă mai refuză să se implice în acțiuni voluntare de frica fantomei patriotice. Eu personal am auzit de foarte multe ori unul și același răspuns la întrebarea dacă mai fac muncă voluntară: ”lasă mamaie că am făcut suficientă Muncă Patriotică pe vremea noastră, să mai facă și cei tineri!”. Problema este că pe cei tineri nu i-a învățat nimeni ce înseamnă spirit civic, voluntariat și implicare civică în viața cetății. Revenind la întrebarea dvs., la nivel teoretic, regimul stătea foarte bine. La fel de bine stătea și la nivel practic, ideologic și legislativ. Problema este că interiorizarea acestei munci s-a produs în două sensuri: 1. odată sfârșit sistemul – nu s-a mai practicat această muncă, fapt ce ne dovedește că nimeni nu a crezut cu adevărat în ea și 2. există o mare nostalgie după acele munci prin faptul că foarte mulți încă se mai identifică cu acele obiective construite prin Muncă Patriotică. Reperele geografice – Șantierele Patriotice – sunt niște repere memoriale foarte bine definite în discursul identitar al fiecărui cetățean care a prestat astfel de munci. Ei se identifică prin acele munci, vestigii, clădiri, monumente și chiar limbaj. Așadar, ”o fantomă” încă-l bântuie pe ”Omul de tip NOU”!

Cum s-a născut această idee? De ce, din ce? Ca să susţină ce anume?

Așa cum Partidul Comunist Român (inițial Partidul Muncitoresc Român) a importat un model de ”Siberie Românească”[1] și de ”Canal”, la fel și Munca Patriotică a fost o idee de import, e adevărat că a fost puțin șlefuită de Ceaușescu în spiritul comunismului de tip naționalist, ci nu internaționalist. În 1919 Lenin numea acest tip de muncă neplătită (a se citi forțată) – Subotnic, muncă pe gratis în folosul statului în zilele de sâmbătă. El îi dădea drept exemplu pe câțiva muncitori de la linia ferată Moscova-Kazan care au decis, în acel an, să lucreze „șase ore pe săptămână pentru Patrie”. Uniunea Sovietică a recurs la astfel de activităţi voluntare din cauza situaţiei economice precare în care se afla din cauza penuriei după terminarea Primului Război Mondial. Și în România a fost justificată o astfel de ”implicare civică” imediat după cel de-ai Doilea Război Mondial. Evident că trebuiau reconstruite podurile, școlile sau spitalele. Însă Ceaușescu a dus această muncă fără plată până la extremă: a impus această muncă sub forma unui impozit. În plus, a făcut rost de forță de muncă gratis pentru a construi ceea ce trebuia să construiască Statul: școli, spitale, drumuri, poduri. Astfel, a diminuat de câteva zeci de ori subvențiile care veneau, în mod normal, de la centru către fiecare localitate în parte. Iar acest deficit era suplinit prin munca forțată a localnicilor, studenților, muncitorilor sau a armatei.

„Munca patriotică” e şi un referenţial înalt – are, aşa zicând, funcţia unui „ideal”. Cum a decăzut acest ideal? Ce etape ale decăderii lui identifici?

Munca în sine, mai ales munca fizică, a fost IDEALIZATĂ în comunism. A existat mitul inginerului, al strungarului, a femeii tractorist, a existat eroul ”Stahanov”, cei drept, tot în URSS, dar el era căutat intens și în România Socialistă prin tot felul de întreceri socialiste, depășiri de planuri și realizări de cincinale în ”patru ani și jumătate”.

Încă Engels și Marx argumentau că evoluția omenirii a depins direct de muncă: odată ce maimuța a pus mâna pe un instrument și a muncit s-a transformat în om. Iar drumul spre evoluție a omenirii, drumul spre comunism, era inevitabil legat de muncă. Omul trebuia să muncească ”din plăcere”, ”după posibilități” și ”să primească după nevoi”. Vă imaginați o societate în care fiecare cetățean să se trezească la 6 fix, să meargă la muncă de bună voie și să nu primească salariu în funcție de performanță, ci în funcție de nevoi?? Unii și-au imaginat și au încercat să și aducă RAIUL pe pământ…. cu forța!!! Că doar nu vă imaginați că studenții la drept ardeau de nerăbdare să meargă la încărcat sfeclă de pe ogoare, să ajungă seara la baraca în care erau cazați 200 de tineri sub același acoperiș, să nu aibă apă caldă pentru duș și să mănânce ce li se aducea de la CAP?

Și răspund punctual la întrebarea despre etapele Muncii Patriotice: ca faze distincte, putem vorbi despre perspectivele din care a fost implementată – economică, ideologică, apoi ca discurs puternic identitar, ca obligație morală a fiecărui cetățean[2]. Cât despre ”decădere”, putem vorbi direct de prăbușire, de eliberarea ”cătușelor de aur” în decembrie 89. Să nu uităm că aceste Legi au fost desființate chiar printre primele.

Ca să desfac întrebarea precedentă în două, întreb altfel pentru a clarifica şi mai bine acest univers tematic. Întâi: ce mari performanţe înregistrează în comunism munca patriotică?

Faptul că un regim poate intimida o întreagă pătură socială – iată performanța acestei munci. Intimidare, frică, dezgust, îngheț, umezeală și umilință – asta au simțit studenții, profesorii, militarii și muncitorii din toate ariile de activitate. Când scoți un profesor universitar de la catedră și-l arunci într-un câmp unde trebuie să culeagă porumbul de dimineață până seara, unica performanță este dacă el știe să facă pentru acei 20-30 de tineri pe care îi coordonează ca ziua să fie mai plăcută. Să treacă mai ușor de această încercare. Performanțele erau stabilite de la bun început. În raport trebuiau să scrie că au depășit norma, indiferent care era realitate.

Mulți îmi vor spune că ”s-a construit”. Da, s-a construit Casa Poporului, cartiere și orașe întregi, drumuri, metroul și aeroportul. Dar cum s-au construit? Cu forța! Cred că și astăzi dacă cineva ar vrea să-și facă o casă și ar avea puterea să oblige 200 de oameni să muncească ”pe gratis” pentru el, ar construi o ”bijuterie de palat”. Întrebarea este cu ce sacrificii ”s-a construit”. Întrebarea este câți au murit la Salva-Vișeu, la Canalul Dunăre Marea – Neagră, la construcţia Transfăgărășanului, Bumbești-Livezeni sau Agnita-Botorca. Din păcate arhivele nu au reținut și aceste cifre.

A doua, în oglindă: ce mari eşecuri înregistrează munca patriotică în comunism?

De eșecuri nu se vorbea în acea perioadă. Doar atunci când chiar nu putea fi realizat un mare obiectiv se găsea un vinovat, de obicei inginerul de șantier, care era judecat în timp record (mai ales în perioada Dej, vezi cazul închiderii lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră când a fost ”deconspirat” un grup de bandiţi și sabotori care au împiedicat ducerea la bun sfârșit a celui mai mare proiect socialist). În realitate, altele erau cauzele închiderii şantierului.

În rest, totul era perfect: gunoaiele erau repede ascunse sub preș. Toate faptele trebuiau să servească ideologiei, indiferent dacă acea muncă era rentabilă sau nu din punct de vedere economic. De curând, un bun prieten, îmi povestea că și el a fost scos la Muncă Patriotică pe bulevardul ”Victoria Socialismului” unde trebuia să mute o grămadă de moloz dintr-o parte în alta. Cu el mai erau 10 tineri de la aceeași întreprindere. Cât era ziua de mare stăteau sprijiniți în lopeți, iar pe la prânz mituiau, cu o sticlă de vin, șoferul unei vole care făcea ”norma” lor de muncă în 10 minute. Și acum mă întreb, oare nu era o risipă de forță de muncă? Oare 10 tineri nu ar fi fost mai de folos în întreprinderea în care erau angajați? Și această Muncă Patriotică s-a transformat dintr-un ideal într-o minciună, într-un act fals de implicare civică.

A fost munca patriotică un abuz din partea statului? Sau întrebarea aceasta capătă răspunsuri clar diferite, poate chiar antagonice, în funcţie de subiectul care e provocat să răspundă la ea?

Este evident că a fost un ABUZ. La fel de evident este că unii chiar au crezut în acest ideal. În momentul în care ți se spune de mic că aceasta este normalitatea, că societatea așteaptă de la tine să te implici, este evident că vei crede și vei da dreptate propagandei. Și, întra-adevăr, era un ideal frumos: să contribui la binele comun, să-ți slujești Patria. Acum, fiecare individ are propria s-a viziune asupra a ceea ce a însemnat această muncă. Încă mai există o doză foarte mare de nostalgie și acest lucru este absolut normal. Mulți mai sunt nostalgici, dar nu după acea muncă, ci după acele vremuri. Nu după tona de maculatură colectată, ci după ”hârjoana” din timpul colectării, nu după noroiul de pe dealul de unde strângeau cartofii rămași în urma tractorului, ci după tinerețe și prima dragoste. Ideologia a avut istețimea să facă din aceste practici și o așa-numită eră era a romantismului. Și nu pentru că nu aveau argumente solide, în ceea ce argumentau, ci pentru că vârsta era acea a romantismului. Aici se întâlneau viitorii ”tovarăși de drum” și de aceste activități, multora, li se leagă cele mai frumoase amintiri. Repet, nu de muncă, ci de ce se întâmpla pe lângă acea muncă. Extrapolând, același lucru este valabil pentru comunism şi nostalgia după acele vremuri.

Muncă patriotică sau muncă forţată?

Patriotică până la un anumit moment, după care a fost una forțată. Patriotică putea fi în primii ani de după război când trebuia reparat în ”regim de urgență” un spital național, un drum sau o gară. După a devenit un abuz din partea statului. Pentru a face economie, regimul a forțat populația să facă ceea ce statul nu era în stare să realizeze. Legile erau foarte dure: fiecărui cetățean i se cerea să facă un anumit număr de zile de muncă patriotică. Evident, că legile nu au fost aplicate în tocmai. Ele erau ca să existe o justificare. În realitate se muncea mult mai mult decât cerea acele legi (vezi în carte o analiză extinsă a cadrului legislativ).

Care era „patria” căreia îi era, la noi, închinată munca patriotică: RSR, comunismul, PCR? RSR, pentru cei care nu mai ştiu ce însemna: Republica Socialistă România. PCR – Partidul Comunist Român.

Bună întrebare și bănuiesc că intuiți și răspunsul! RSR era confundat (intenționat) cu PCR. Și până la un punct dat era justificat: Statul era Partidul și Partidul era Statul. Așa a funcționat regimul. Dacă nu te putea obliga Partidul să mergi la muncă, te obliga statul. Chiar prin ”jurământul” la obținerea cetățeniei trebuia să te angajezi că nu vei ”precupeţi nimic pentru patrie” și înfăptuirea politicii partidului comunist, ce ”corespunde pe deplin intereselor vitale ale întregii naţiuni”… presupun că cei care se nășteau cu cetățenia română se nășteau cu această obligație. Acelaşi jurământ era rostit în momentul în care intrai în rândul organizaţiilor de tineret, de partid sau alte organizaţii ce ţineau de Partid sau de locul de muncă. Așa că, după cum se pare, forța de muncă aparținea Partidului, scuze – Statului…. nu Partidului că Partidul era Statul sau invers…. nu mai știu!!!! Ce se întâmpla cu aceia care se sustrăgeau muncii patriotice?

Exista și această categorie Din câte știu eu, ei practicau sportul ”ne descurcăm”. Și fiecare se descurca cum putea. Obligația nu era chiar atât de obligatorie. Că dacă părintele mergea la școală și le interzicea profesorilor să te ia la astfel de munci, aveai șanse să te lase în pace, şanse mici, dar pe care le aveai. Nu cred că vreun profesor avea interesul să se pună cu un ”nebun” de părinte. Evident că suportai consecințele, dacă era vorba de elevi – se scădea nota la purtare, te marginalizau colegii sau erai mutat la altă școală. Cei mai tineri nu erau primiți în UTC sau PCR. Cât despre muncitori: erau șterși de pe lista de ”drepturi”: Dreptul la prime; Dreptul la zahăr; Dreptul la concediu pe banii sindicatului; Dreptul la apartament…. cam astea erau drepturile cerute în comunism – unele materiale, nu prea se cerea, de exemplu 1 kg de libertate de expresie.

Ce este munca patriotică azi, la un sfert de secol de la căderea (fie ea şi numai formală a) comunismului?

Nu aș spune că e o cădere formală a comunismului. Cum să fie formală? S-a schimbat regimul, poate că nu și oamenii ”de la butoane”. Cel mai probabil, în multe cazuri, ”la butoane” sunt copiii lor. Dar, așa cum spunea Lucian Boia în ultima sa carte: comuniștii au câștigat partida chiar dacă comunismul a pierdut-o. În rest, trăim într-o lume democratică în care cetățenii se bucură de toate drepturile ce li se cuvin.

Și acum să încerc să răspund și la întrebarea – ce este Munca Patriotică după 26 de ani de la căderea comunismului… Răspuns: pentru unii o amintire frumoasă, pentru alții – urâtă, iar pentru un sfert din populație NU REPREZINTĂ ABSOLUT NIMIC! Ei s-au născut după 1989, nu au făcut acest tip de muncă și nici nu le-a povestit nimeni ce înseamnă. Cum s-ar spune – PUNCT și de la capăt!

PROFIL: Valeriu ANTONOVICI este vice-preşedintele Centrului de Studii Memoriale şi Identitare (CSMI), doctor în ştiinţe politice al SNSPA, este co-realizator al mai multor filme documentare printre care „Povestiri din Bărăgan: Amintiri din Siberia românească”, „Locuri memoriale din România: Piaţa Universităţii”, şi a documentarului „Nu putem vorbi despre comunism la colţ de stradă„. A publicat mai multe capitole din cărți, articole științifice și pregătește pentru această toamnă două cărți: una despre deportările din Bărăgan și a doua despre copilăria în comunism.

Există şi o dimensiune militară a acestui fenomen. În ce constă ea, mai exact?

Da, există. În primul rând, întreg ritualul acestei munci Patriotice a fost unul de tip militarizat: ordine, disciplină și execuție fără întrebări a tuturor sarcinilor!

Cât despre militari, nici ei nu au scăpat de acest tip de muncă forțată. Armata era în fiecare vară și toamnă pe ”câmpul” agricol de ”luptă al patriei”. Dacă studenții erau printre porumbi în ”aulele patriei”, atunci militarii erau prin ”tranșeele patriei” la cules de mere, săpat de șanțuri și apărat de Patrie cu secera și lopata în mână. Mărturisesc că nu m-am ocupat de acest capitol foarte ”adânc”, am studiat mai mult partea nemilitarizată a populației. Însă am dat câteva exemple de cercetări făcute de câțiva colegi care s-au ocupat de armată. Și, din cifrele lor, putem să ne dăm seama că fenomenul a fost unul foarte mare. Armata chiar a fost umilită prin acele practici. Soldații erau obligați să participe la această FARSĂ națională. Dacă acum unii și-au agățat titluri academice pentru a părea că au mai multă autoritate, atunci se agățau mai multe stele pe epoleți și în funcție de câte tone de sticlă strângea garnizoana din care venea sau câte remorci de porumb au încărcat într-o oră soldaţii din subordine. Păcat.

Aşa cum represiunea are locuri şi date excepţionale, există, în cazul muncii patriotice locuri în care performanţa este spectaculoasă sau date-momente care ies în evidenţă?

Evident că există: la noi în prima perioadă a comunismului, foarte mulți tineri au mers pe șantierele de la Salva-Vișeu, Bumbești-Livezeni sau Agnita-Botorca. Au mers mai mult sau mai puțin forțați. Acele șantiere apar mai târziu în discursuri și-n presa vremii drept ”sfintele moaște” unde s-au ”purificat” cei care aveau ”origini nesănătoase”. Pe acele șantiere tinerii din familii cu astfel de origini, puteau să-și recapete dreptul la ”bun cetățean”. Li se iertau greșelile părinților și demonstrau că s-au reeducat ”prin muncă și pentru muncă”. Mă întrebați dacă există cazuri a unei performanțe spectaculoase: Transfăgărășanul! Și acum vin televiziuni străine și filmează bolizi de lux cum circulă pe acolo. Dar oare va putea cineva calcula cu cât efort s-a făcut acel drum? Câte vieți au fost curmate acolo? Nu zic să nu mai circulăm pe acolo – dar să nu uităm ce s-a întâmplat. Dacă ar mai fi existat regimul, sunt sigur că în discursuri s-ar fi pomenit și acum de acele performanțe.

Spectaculos a fost că unii chiar au crezut în acest ideal și au ieșit cu lopata dis de dimineață să curețe zăpada din drumul mașinii care aducea pâine la magazin sau a autobuzului care ducea muncitorii în fabrici. Din păcate a fost o farsă.

O discuţie interesantă, în legătură cu această temă, cred că poate fi aceea cu privire la legătura dintre munca patriotică şi ideea de comunitate. A lăsat munca patriotică în urma ei comunităţi? Nu simple adunări ori mulţimi de oameni care au fost nevoiţi să trăiască pentru o vreme unii lângă alţii, ci mai mult decât atât – comunităţi, oameni care au trăit şi unii lângă alţii şi unii pentru alții? Sau, mai degrabă, şi în privinţa muncii patriotice avem, ca şi în alte privinţe ale proiectelor de nişă comuniste, ceea ce, de pildă, Paler spunea despre români – că uneori „sânt chiar mai puţin decât un popor; sînt o populaţie”?

Nu, comunismul nu a lăsat, prin Munca Patriotică, comunități. Nu veți găsi grupuri pe rețelele de socializare, forumuri dedicate sau cercuri în care să se strângă acei oameni care au ”contribuit la realizarea unui mare ideal” și să depene amintiri. Dacă ar fi fost totul cum era oglindit în discursurile lui Ceaușescu sau în presa vremii[3] astăzi ar fi trebuit să vedem astfel de comunități. În loc să unească oameni, să dezvolte spiritul comunitar, Munca Patriotică, prin metodele prin care a fost impusă, a dezbinat și a lăsat un gust amar la tot ce înseamnă implicare civică. De prea multe ori pentru acest tip de activitate se folosea și expresia ”muncă voluntară”. Din păcate nu era deloc voluntară. Iar acest fapt a creat o repulsie pentru implicarea românilor în orice tip de activitate de voluntariat. Tocmai de aceea avem o cifră infimă de oameni care fac sau doresc să facă voluntariat. Statisticile sunt dezarmante. Poate că ar mai trebui să treacă o generație pentru a înțelege și respecta cu adevărat ”munca voluntară” și a nu o confunda cu Munca Patriotică.

Ultima întrebare: este de uitat ideea de muncă patriotică sau e de reamintit?

Depinde cum privim întrebarea. Dacă e din punct de vedere practic – trebuie ”uitată” – în sensul să nu mai fie aplicată. Dacă e din punct de vedere istoric, antropologic sau sociologic avem multe de învățat. Nu ar trebui să uităm ce s-a întâmplat și trebuie, neapărat, să transmitem și noii generații ce a însemnat această muncă. Am scris această carte; acum lucrez împreună cu Simona Preda la un film despre copilăria în comunism și vom aborda și acest subiect; am făcut un site dedicat unde am încărcat arhiva care a stat la baza documentării mele și voi încărca și alte texte, video și interviuri de interes; în scurt timp sper să reușesc să fac și un film exclusiv despre munca patriotică. În concluzie, chiar dacă ar vrea cineva să uite – eu voi lăsa niște urme în materie de gigabiți sau cadre foto/video…

[1] vezi http://www.memorialuldeportarii.ro/?page_id=129

[2] cu toate că este greu să vorbești de CETĂȚEAN într-un regim comunist unde drepturile la administrarea CETĂȚII sunt limitate

[3] am făcut o monitorizare de presă pe ultimii 20 de ani din comunism și astăzi am încărcat toată arhiva pe http://muncapatriotica.ememorie.ro/ pentru a veni în sprijinul tinerilor cercetători