Ordinul „Meritul Cultural" în grad de Cavaler, Categoria H - „Cercetarea științifică"

 Astăzi, la Palatul Cotroceni, am trăit una dintre cele mai emoționante zile din ultimii 15 ani de muncă.

Am avut premiera celui mai nou documentar „Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951". În sală au fost oameni care au trăit noaptea de 18 iunie 1951. Unii aveau 10 ani. Alții, câteva zile. Alături de ei au fost urmașii lor, profesori, studenți și elevi, deputați, oficialități, istorici și reprezentanți ai Administrației Prezidențiale. Toți au venit să asculte și să vadă ce a însemnat regimul comunist în România.

A fost ziua în care șoapta a devenit mesaj public.

Am primit o veste pe care nu o așteptam: Președintele României, Nicușor Dan, mi-a conferit Ordinul „Meritul Cultural" în grad de Cavaler, Categoria H - „Cercetarea științifică" - cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la începutul deportărilor în Bărăgan. Alături de mine a fost decorată și, colega mea, Dobre Claudia-Florentina, cu care am dus greul acestei cercetări. De asemenea, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a primit Ordinul „Meritul pentru Promovarea Drepturilor Omului și Angajament Social" în grad de Cavaler.

Sunt recunoscător față de fiecare om care a acceptat să ne ofere un interviu, să apară în film, să-și deschidă memoria. Față de Claudia, partenerul meu serios și perseverent în toți acești 15 ani, în proiectul memorialuldeportarii.ro. Față de toți cei care au contribuit - mai mult sau mai puțin - la acest proiect. Față de cei care au venit și au ascultat.

Filmul va fi disponibil gratuit, în câteva luni, publicului larg pe memorialuldeportarii.ro, alături de arhiva noastră de interviuri. Până atunci, vom porni o caravană a filmului. Așteptăm invitații de colaborare.

Pentru că oamenii vor să știe. Asta am învățat în toți acești ani.

Poveștile nu mor. Așteaptă.

Las mai jos discursul meu de ieri și o sinteză video a întregului eveniment realizată de #TrinitasTV.

M-a întrebat cineva zilele trecute cum de am ajuns să mă ocup de acest subiect.

Simplu: mi s-a părut că deportarea a fost o nedreptate enormă. Făcută cu sânge rece, de o putere politică împotriva oamenilor. Nu zic cetățeni, pentru că cetățenii ar fi avut și drepturi.

Știam despre deportările în Siberia. Am avut rude și vecini deportați acolo. Dar despre deportarea în Bărăgan nu știam nimic. Absolut nimic.

Și nu eram singurul. Nici vecinii Claudiei din satele de lângă locurile unde trăiseră deportații nu știau mare lucru. Unii știau că în acele sate erau coreeni, alții că sunt bandiți și nu ar trebui să se apropie de ei. Puțini au interacționat cu bărăgăniștii și au putut să vadă că erau oameni gospodari și chiar bine școliți. Nici basarabenii mei deportați în Siberia nu vorbeau despre ce au pățit în anii aruncați la mii de km de casă.

De ce această tăcere?

Pentru că oamenii învățaseră că e mai sigur să taci. Și după 1990, când puteau vorbi, nu mai voia nimeni să-i asculte. Lumea era obosită de povești despre comunism. Oamenii voiau să meargă înainte.

Dar poveștile nu mor. Așteaptă.

Noi am început să ascultăm încă din 2011. Am stat față în față cu oameni care purtau în ei o istorie pe care n-o spuseseră niciodată complet. Nici copiilor. Nici nepoților. O purtau singuri.

Eram fascinați de curaj, de durere, de umor chiar - pentru că și acesta apărea uneori, ca o formă de supraviețuire. Și, mai ales, de puterea cu care acești oameni reușiseră să trăiască după ce li se luase totul: casa, pământul, libertatea, demnitatea.

Poate de aceea am ales să numim primul film și prima carte „Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia Românească." Bărăganul a fost Siberia lor. Aceeași cruzime, alt pământ. Aceeași suferință nemeritată. Ce vină aveau copii de 10 sau 14 ani? Dar nou-născuții care aveau doar două zile?

În acești 15 ani am realizat 33 de interviuri. Am publicat o carte - acum la a doua ediție. Am construit o arhivă video gratuită, accesibilă oricui, pe memorialuldeportarii.ro. Primul documentar a depășit 53.000 de vizionări. Toate materialele noastre, împreună, au ajuns la peste 500.000 de vizualizări.

M-aș opri un minut asupra acestei cifre. Cu jumătate de milion de vizualizări doar pe YouTube fără aparițiile la TV, Radio și presa scrisă sau articolele științifice publicate - doar filmările despre deportări au atins echivalentul a peste 22.000 de clase și au acoperit 17% din populația școlară a întregii țări - adică aproape unul din fiecare șase elevi din România a aflat ceva despre deportare. Un impact pe care niciun manual școlar nu îl poate garanta fără buget de distribuție.

Nu ne-am așteptat la asta. Dar înseamnă ceva important: oamenii vor să știe.

Filmul pe care îl vedeți astăzi este construit pe 15 interviuri noi, realizate din 2023 încoace. Oameni care erau copii sau adolescenți în noaptea de 18 iunie 1951, când soldații cu milițienii au bătut la ușă și le-au spus că au câteva ore să-și ia cu ei ce pot duce - astăzi au căpătat o voce.

Unii dintre ei sunt în această sală.

Au așteptat zeci de ani. Nu pentru că nu aveau ce spune. Ci pentru că nu știau dacă cineva va asculta cu adevărat.

Noi am ascultat. Și acum îi poate asculta o lume întreagă.

Asta este esența acestui proiect: nu lăsăm aceste voci să dispară odată cu oamenii care le poartă. Le fixăm. Le păstrăm. Le transmitem mai departe - tinerilor, istoricilor, celor care vor veni și vor vrea să înțeleagă ce a însemnat un sistem totalitar, un regim fără niciun respect pentru viața și demnitate umană.

Cercetarea noastră a arătat că deportarea în Bărăgan rămâne una dintre cele mai puțin cunoscute pagini ale represiunii comuniste din România. Nu pentru că n-ar fi importantă. Ci pentru că vocea victimelor a fost prea multă vreme o șoaptă.

Filmul de astăzi vrea să schimbe asta. Acest film transformă șoapta în mesaj public.

Luna aceasta se împlinesc 75 de ani de la Rusaliile Negre din 1951, când, peste 44.000 de oameni au fost urcați cu pușca la tâmplă, în vagoane de vite, și au fost aruncați în Bărăgan câteva zile mai târziu.

Îi mulțumesc Dobre Claudia-Florentina, partenerei mele în tot acest demers. Îi mulțumesc fiecărui om care a acceptat să stea în fața camerei și să vorbească. Curajul lor este filmul.

Mulțumesc Președintelui României pentru încredere și susținere, Ministerul Culturii, Iicc Mer Iiccmer, Fundația Hanns Seidel - România și tuturor celor care au contribuit într-un fel sau altul la acest proiect.

Ajutorul mărunt, punctual, al colegilor și chiar al persoanelor necunoscute care ne-au ajutat să cumpărăm un nou microfon, obiectiv, o cameră, lumini ne-a motivat cel mai mult. Ne-a dat încrederea că ceea ce am început este foarte important și trebuie să continuăm.

Și vă mulțumesc dvs că sunteți aici. Că ascultați și veți transmite mai departe.