sâmbătă, 16 noiembrie 2019

Interviu HotNews: „Am întrebat 100 de parlamentari ce știu despre Holocaust și cum își scriu discursurile”

Interviu Valeriu Antonovici: „Am întrebat 100 de parlamentari ce știu despre Holocaust și cum își scriu discursurile”

de Gabriela Florea     HotNews.ro
Vineri, 15 noiembrie 2019, 7:40 Actualitate | Cultură

Valeriu Antonovici
Valeriu Antonovici
Foto: Hotnews
Aproape jumătate dintre parlamentarii români care au răspuns în cadrul unui studiu despre Holocaust recunosc că nu au avut niciun mesaj de-a lungul carierei lor legat de acest subiect: ”știm că este bine, ar trebui să facem – dar noi nu am făcut”. Termenul de Holocaust a fost nu doar negat, ci și de multe ori folosit de politicieni impropriu (de exemplu, ”Holocaustul câinilor” sau ”Holocaustul porcilor”). Cu toate acestea, nu și-au dat demisia din funcțiile înalte și nici nu au fost demiși. Alții, au fost trimiși la ”cursuri de reeducare”, declară cercetătorul istoric Valeriu Antonovici, într-un interviu acordat HotNews.ro.


Este primul studiu de acest tip care ne dezvăluie modul în care văd parlamentarii problematica Holocaustului din România. Atrage atenția asupra confuziilor făcute în spațiul public și ce lecții au tras parlamentarii din acest eveniment tragic. Peste jumătate dintre parlamentari au declarat că prin mesajele lor legate de Holocaust au căutat să explice ce s-a întâmplat cu adevărat (54,2%). În același timp, spun că prin mesaje trebuie să transmită un semnal de asumare a trecutului.

https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-23492722-interviu-valeriu-antonovici-intrebat-100-parlamentari-stiu-despre-holocaust-cum-isi-scriu-discursurile.htm?fbclid=IwAR2PwLwJ0yfWz_lUIVvgeIxFqWCQJ1BGBvlQSMHIqYeMV-zqWUiRhNpK1Fc

Diferit față de interviul de pe HotNews.ro voi adăuga câteva grafice pentru a urmări mai ușor argumentele.

Am dezvăluit primele rezultate ale cercetării din cadrul proiectului HOLOCAUST MEMORYSCAPES. Este vorba despre un studiu la care au participat 100 de parlamentari români prin care am urmărit să descopăr cum își construiesc deputații și senatorii discursurile legate de Holocaust. Studiul va fi publicat la sfârșitul acestui an într-un volum colectiv coordonat de Sonia Catrina, director de proiect la INSHR. 


       Sunt interesați cu adevărat politicienii de problema Holocaustului sau primează alte interese în abordarea acestui subiect?
85,6% dintre parlamentarii români spun că oamenii politici ar trebui să transmită mesaje legate de Holocaust. Este o cifră încurajatoare care demonstrează că aceștia înțeleg importanța subiectului și că oamenii politici au o responsabilitate în transmiterea unor mesaje legate de istoria și memoria Holocaustului. Cu toate acestea, 44% dintre cei care au răspuns la acest studiu recunosc faptul că nu au avut niciun mesaj de-a lungul carierei lor legat de acest subiect: ”știm că este bine, ar trebui să facem – dar noi nu am făcut”. Motivele sunt variate: ba că nu au fost invitați la un eveniment legat de acest subiect, ba că nu au avut timp să scrie ceva pe o rețea de socializare sau că nu au vrut să scrie doar ca să se afle în treabă. Oricum ar fi, declară că știu ceva despre subiect și că este unul important.


Iar dintre cei care au reușit să transmită mesaje legate de Holocaust aproape 60% au elaborat mesaje pentru mediul online (29,1% mesaje simple și foarte scurte și tot atâția mesaje puțin mai elaborate), în timp ce 41,8% au avut mesaje mai elaborate care au fost transmise presei sau au fost subiecte de conferințe sau ale unor declarații politice.


Interesant este ce știu, iar aici avem câteva cifre extrem de importante care demonstrează o CONFUZIE totală legată de cum ar trebui încadrat acest fenomen. Cei mai mulți parlamentari cred că Holocaustul ține de EDUCAȚIE (68%) [a fost o întrebare cu răspunsuri multiple], apoi de CULTURĂ și POLITICĂ EXTERNĂ (42,3%), de POLITICĂ INTERNĂ (36,1%), de EVREI (25,8%), de SOCIETATEA ROMÂNASCĂ (17,5%), de ROMI (9,3%) și de ISTORIA UMANITĂȚII (1%)(răspuns scris de un singur parlamentar la rubrica ”altele”). Nu cred că ar trebui să ne surprindă toate aceste cifre pentru că în ultimii 30 de ani nici măcar majoritatea instituțiilor statului nu s-au putut decide asupra acestui aspect. Le-a luat ceva timp să se hotărască în coordonarea cui ar trebui înființat un institut național pe acest domeniu, să adopte legi sau să gireze rapoarte și studii despre istoria Holocaustului în România.

       În aceste condiții, cum își construiesc parlamentarii români discursul privind Holocaustul?

I-am întrebat care ar fi sursele principale atunci când se documentează pentru un astfel de discurs/mesaj. Peste 64% au declarat că se documentează din cărți, articole, memorii sau filme, 40% - au scris ce au simțit, aproape 7% au căutat discursurile președinților României și doar 3,4% au declarat că au căutat pe google citate și informații. Este curios pentru că una dintre ipotezele acestui studiu era că discursurile ținute de șeful statului pot deveni un reper, un ”ghid de mesaje” pentru demnitarii publici atunci când vorbesc despre acest subiect. Ar fi trebuit să fie ”borne memoriale” sau ”linii de mesaj” național de la care să nu se abată celelalte mesaje/poziții ale demnitarilor români. Lucrurile nu stau chiar așa. În același chestionar i-am mai întrebat care a fost a doua sursă de inspirație și aici lucrurile stau puțin diferit la ”recunoașterea” că au căutat și pe google informații despre subiect - 22,4%. Interesant și deloc de neglijat acest subiect la a doua încercare. Pe scurt, dacă nu au citit cărți sau articole științifice, dacă nu-și amintesc ultimul film despre acest subiect sau nu mai aveau inspirație ce să scrie - au dat ”search” pe un google. Din acest punct de vedere, ar fi bine ca pe internet să fie publicate, totuși, cât mai multe texte ”la liber”, fără a fi nevoie de conturi, parole sau alte abilități specifice pentru a căuta o informație cât mai aproape de adevăr. Că dacă primele informații care vor apărea la o căutare superficială vor fi unele ”dubioase”, istoria poate fi deformată cu ajutorul discursurilor unor oameni politici care, în majoritatea lor, nu au studiat în școală nimic despre Holocaust.


      Oferiți-mi exemple concrete de politicieni care s-au implicat cu adevărat în această problemă. Există și anti-exemple? Politicieni care nu stăpânesc subiectul sau care folosesc date despre Holocaust în discursurile lor doar pentru a-și sprijini propriile interese?

Nu voi da nume. Pagina Senatului și a Camerei Deputaților este o arhivă foarte bogată în acest sens, la fel cum este și pagina dvs. de media. Evident că avem și exemple pozitive - cu parlamentari care au inițiat legi, au avut discursuri în fața colegilor sau au organizat expoziții și simpozioane pe acest subiect, însă găsim și multe exemple de politicieni care nu ne fac cinste.
Au existat parlamentari, miniștri sau chiar președinți care au făcut confuzii între termeni, au participat la evenimente unde erau comemorate personaje condamnate pentru genocid, au invocat filosofi sau oameni politici care au fost simpatizanți ai legionarilor sau chiar lideri ai mișcărilor fasciste. Termenul de Holocaust a fost nu doar negat, ci și de multe ori folosit de politicieni impropriu (de exemplu, ”Holocaustul câinilor” sau ”Holocaustul porcilor” - cu referire la colectarea câinilor fără stăpâni de pe străzi sau sacrificarea porcilor infectați cu virusul pestei porcine africane). Alții au diminuat semnificația acestei tragedii sau au negat direct Holocaustul. Cu toate acestea, nu și-au dat demisia din funcțiile înalte și nici nu au fost demiși. Alții, au fost trimiși la ”cursuri de reeducare” la Muzeul Holocaustului de la Washington.
       Astfel, așa cum s-a văzut și din cifrele pe care le-am dat mai sus, de multe ori fie se ignoră, fie se refuză în spațiul public asumarea acestui trecut sau, în unele cazuri, se consideră a fi o problemă a minorităților, a istoriei, una mai marginală de care nu ar trebui să se ocupe clasa politică. Din acest considerent, când apar declarații ”nefericite” ale unor demnitari, colegii sau șefii lor se fac că nu au auzit sau nu au înțeles sau că ”gafa” nu este chiar atât de gravă.
Oricum, nu toată lumea este interesată de acest subiect. Obligația celor care dețin puterea este să nu facă anumite confuzii, să nu denatureze faptele istorice sau să propage mesaje false. Dacă nu simt nevoia să vorbească pe acest subiect sau nu sunt pregătiți - să tacă.


      Acum o lună, președintele României, Klaus Iohannis a promulgat legea privind înființarea Muzeului Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului. Care va fi importanța acestui muzeu pentru țara noastră? Înțeleg politicienii importanța construirii unui astfel de muzeu, îi văd utilitatea?

Mă gândesc la faptul că acum 30, 20 sau 10 ani mulți politicieni poate nu ar fi înțeles. Sau nu ar fi fost prea mulți care ar fi înțeles și îmbrățișat o astfel de idee. Uneori ai nevoie și de lideri credibili care să îmbrățișeze anumite mesaje.
Pentru a înțelege de ce, cred că ar trebui să analizăm succint evoluția discursului politic și a legislației din punct de vedere istoric și contextual. Din cauza că nu avem suficient timp pentru a discuta aici mai mult, mă voi rezuma a spune că despre Holocaust în perioada comunistă discuțiile erau puține sau strict din perspectiva ideologiei partidului unic. După cel de-al Doilea Război Mondial au existat condamnări, însă în discursul public NU genocidul asupra evreilor sau romilor era principala culpă, ci războiul dus împotriva sovieticilor sau lupta cu mișcarea comunistă din România. De abia în anii 90 s-a început un soi de ”alfabetizare” pentru că atât clasa politică, cât și majoritatea populației fie nu știau nimic, fie ceea ce știau trebuia să fie revizuit și ajustat cu cerințele de pe plan internațional. Au existat, și încă mai există, direcții contradictorii în discursul public și din cauza necunoașterii, nepăsării sau a lipsei de informații.
Legea 217/2015, care completa şi modifica Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşire a unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a fost un pas în direcția prevenirii discursurilor negaționiste. Dacă astfel de legi nu ar fi existat, probabil că tânăra generație ar fi fost intoxicată cu tot felul de mesaje și ”modele” sau ”eroi naționali”, care, de fapt, au avut un rol prin activitatea lor în Holocaustul românesc.
Să nu uităm că timpurile erau foarte confuze. La Cernăuți, în data de 17 iunie 2003, la întrebarea reporterilor dacă ”A fost Holocaust în România?”, Președintele României, Ion Iliescu, a răspuns: ”Nu în România. A fost holocaust; participarea unor români sau momente din perioada respectivă de istorie trebuie să ni le asumăm, dar nu putem să ne identificăm cu Germania, cu alţii care au fost promotorii acestei acţiuni”. Practic, se externaliza vina și se ștergeau atrocitățile făcute de România. Tot în același an, la 22 octombrie 2003, a fost constituită Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România. După un an de cercetări și întruniri, la 11 noiembrie 2004, Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România a fost prezentat președintelui României.
Iar legea privind înființarea Muzeului Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului a fost promulgată abia anul acesta (2019). Uneori, lucrurile s-au mișcat greu. Dar atunci când a existat un interes național (integrarea în UE sau primirea României în NATO) discursurile publice s-au schimbat.
Este adevărat că a depins foarte mult și cine era la Cotroceni și cât de deschis a fost. Într-adevăr, începând cu anul 1993 și până în septembrie 2019 apar 250  de referiri la o simplă căutare după cuvântul ”Holocaust” pe pagina președinției. Frecvența acestor mențiuni a depins de la președinte la președinte. Însă am observat o preocupare mai mare pentru acest aspect a ultimului șef de stat. Dintre aceste mențiuni doar în ultimii 5 ani apar 104 comunicate, intervenții, declarații, decrete semnate de Președinte sau interviuri, în timp ce restul de 146 pot fi atribuite celorlalți trei președinți (5 cicluri electorale) din 1993 până în decembrie 2014.
Cât despre importanța acestui muzeu, mă voi rezuma a zice un singur lucru: trecutul trebuie cunoscut și asumat așa cum a fost, fără a ascunde ce a fost mai urât sub preș. Nu vom fi ”mai puțin români” dacă vom recunoaște că statul român a participat și dat ordin să fie lichidați între 280 000 şi 380 000 de evrei. În Holocaust au pierit şi aproximativ 135 000 de evrei români care trăiau în Transilvania de Nord, aflată sub conducere maghiară. Acestora li se adaugă și peste 11.000 de romi care au pierit în Transnistria. Or, obligația statului era să îi protejeze. Construirea unor muzee, memoriale, biblioteci și instituții de cercetare intră în obligația statului român, cel puțin ca o formă de reparație morală.


      Cât de mult a fost afectată imaginea muzeului de faptul că s-a dorit construirea lui în clădiri de patrimoniu și în parcul de la Muzeul Antipa?

Cred că a fost prea mult intoxicat spațiul public cu tot felul de zvonuri și fake news. Uneori, se apasă pe butoanele de o culoare ”naționalistă” și se profită de naivitatea unora, de lipsa de cunoaștere a istoriei sau de dorința altora de a se ”cățăra” în topuri politice pe astfel de subiecte sensibile. Se aleargă după ”like-uri” pe rețelele de socializare și se uită că cineva trebuie să mai și construiască astfel de instituții care pot educa populația în spiritul respectului față de lege și al apărării drepturilor omului. Îmi exprim speranța că un astfel de muzeu va contribui la prevenirea atitudinilor și acțiunilor rasiale, antisemite sau xenofobe.


Despre studiu: Acest studiu a fost făcut în cadrul proiectului de cercetare „Asumarea istoriei naţionale şi participare în memorializarea contemporană a Holocaustului în ţări postcomuniste din Europa Centrală şi de Est” finanţat de UEFISCDI – Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (PN-III-P1-1.1-TE-2016-0811, Contract 31/2018, 02/04/2018 – 30/04/2020), găzduit de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. La chestionar au răspuns 100 de foști și actuali senatori și deputați, din toate partidele, în perioada: septembrie-octombrie 2019.
Despre Valeriu Antonovici: Doctor în Științe Politice, autor și co-autor a 4 cărți și a câtorva zeci de articole despre memorie, istorie recentă, putere și comunicare politică, realizator de filme documentare.



luni, 4 noiembrie 2019

Puterea arhivelor în epoca digitală

Era digitală aduce lumea mai aproape de fiecare individ în parte. Cu o expresie de acum larg consacrată, informații cu un spectru uriaș de cuprindere se află acum ”la un click distanță” de potențialii beneficiari. E un fenomen de estompare în virtual, nu doar a granițelor geografice, ci și a celor temporale.
Studii care, cu numai câțiva ani în urmă, presupuneau obținerea prealabilă a unor granturi substanțiale și luni sau chiar ani de peregrinări prin arhive și biblioteci din orașe sau țări diferite, se pot realiza acum din fața computerului, accesând direct bazele de date ale instituțiilor de arhivă, site-uri de tipul Europeana.eu sau, pur și simplu, faimosul Google.
Ne face însă acest aflux fără precedent de informații cu adevărat mai puternici, adică mai avizați și mai pregătiți pentru înțelegere? Și, dacă puterea informației nu derivă direct din simplul acces la ea, cum ar trebui procedat pentru ca acest acces să reprezinte un atu real pentru cercetător sau student? Abolește internetul clasica critică a surselor, o simplifică sau, dimpotrivă, o complică? În ce constau schimbările paradigmei de cercetare în contextul revoluției presupuse de accesul on-line la documentele de arhivă?
La aceste întrebări și la alte câteva din aceeași categorie vom încerca să răspundem în cadrul seminarului din 6 noiembrie 2019, împreună cu dr. Alina Pavelescu, istoric și arhivist, director adjunct al Arhivelor Naționale.

duminică, 27 ianuarie 2019

27 ianuarie - Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului

Despre ororile Holocaustului am aflat de la bunici, încă de mic. Ei mi-au povestit cum casele vecinilor erau însemnate cu steaua lui David la intrare. Mi-au povestit cum într-o zi au fost scoși din case cu forța și erau încolonați spre trenurile morții. Oamenii din sat se uitau pe geam la soldații înarmați și.... au amuțit. Mulți nu s-au mai întors din Transnistria sau Auschwitz. 

Tot ei mi-ai povestit că în acei ani nu au existat doar oameni care au silit milioane de familii nevinovate să intre în vagoanele de vite. Nu au existat doar angajați în lagărele de concentrare care au executat sau dat ordine de exterminare. Au existat și oameni care au salvat vieți. Au existat oameni care și-au riscat propria viață, binele propriei familii, prin salvarea altor oameni condamnați la moarte de o ideologie cruntă. Și de aceștia trebuie să ne amintim. Ei au redat speranța că omul nu este o fiară, ci că bunătatea și dragostea de oameni poate învinge! 

În biblioteca unchiului meu, am găsit cărți scoase cu aprobarea Partidului Comunist în care erau poze din lagărele de concentrare. Din păcate, era o condamnare care justifica Războiul și ideologia comunistă.... nici pic de compasiune sau vreun efort de a înțelege cum a fost posibil... Astăzi, avem mai multe surse de informare. Există cursuri, conferințe, cărți și filme documentare sau artistice disponibile la un click distanță. Martorii direcți sunt din ce în ce mai rar de întâlnit. Puțini au avut bunici care au putut vorbi direct cu ei despre una dintre cele mai mari tragedii ale lumii, inclusiv ale României anilor *30-*40. 


Consider că școala ar trebui să preia această misiune de a transmite tinerei generații informații legate de ce a însemnat Holocaustul și care sunt granițele discursului și acțiunii publice care nu trebuie încălcate niciodată! Sper ca atunci când mai ajung în sat să înregistrez câteva interviuri cu bătrânii care își mai aduc aminte despre acei ani. E păcat că timpul se scurge atât de repede și este atât de puțin când este vorba de astfel de proiecte. 

Vă îndemn să citiți cel puțin Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România disponibil online.
http://www.pogromuldelaiasi.ro/wp-content/uploads/2012/08/Raportul-Comisiei-Internationale-pentru-Studierea-Holocaustului-in-Romania.pdf 

marți, 23 octombrie 2018

Dezbatere: Personalități basarabene și transnistrene în comunismul românesc

Istoria ultimilor 100 de ani ne poate spune povești despre Marea Unire, despre drama războiului, despre greutățile și viața cotidiană din comunism, despre tranziție și cum am înțeles să tratăm ISTORIA și MEMORIA ultimului deceniu. 
Comunismul a lăsat o imensă arhivă care merită studiată și publicată. Până în acest moment, cercetătorii români au studiat și publicat sub 5% din aceste documente valoroase. 

Vom dezbate, împreună cu cercetătorul Vadim Guzun, aspecte importante din viața românilor care au fost martori și actori la Marea Unire. 

Vom afla: 
• Cum au fost tratați de statul comunist și de cel sovietic; 
• Ce portrete li se poate creiona din arhivele fostei securități și cum au trecut peste condamnări, deportări și chinurile cotidiene; 
• Care a fost implicarea statului totalitar în viața acestor persoane și care au fost instrumentele de represiune. 

Vadim Guzun este jurist, diplomat, cercetător, interesat de spațiul ex-sovietic, doctor în istorie al Academiei Române, inițiatorul seriei Afaceri Orientale.

joi, 18 octombrie 2018

Cum se formează memoriile și istoriile în timp...


Istoria la nivel MACRO a ultimilor 100 de ani ar putea arăta cam așa:
Secolul trecut ne-a oferit o paletă largă de experimente sociale. Realitățile sociale, culturale, economice și științifice au permis ca ideologiile să pună multă stăpânire pe destinele și istoriile a milioane de oameni. Viața nu mai putea fi trăită în afara ideologiilor politice. Din fericire, secolul ”roșu” a trecut. Așa cum el nu se va mai întoarce - să fie foarte clar - nici comunismul sau nazismul nu se vor întoarce. Doar ne vor ”bântui” din când în când.

Istoria ultimilor 100 de ani a schimbat fața globului de nerecunoscut. Am avut două războaie mondiale în urma cărora ne-am ales cu două modele diferite de societăți. După Primul Război Mondial, Uniunea Sovietică a îmbrățișat o nouă ideologie de stat, iar cel de-al Doilea Război Mondial a pornit cu scopul de a înroși tot globul.

Stalin și Hitler voiau să schimbe lumea. Ambii erau pregătiți de război și înțeleși să împartă Europa, apoi întreaga lume. Numai că fiecare visa să și-o păstreze pentru el însuși. Unul a atacat primul și a devenit AGRESOR, iar al doilea a atacat cu aceiași forță și a devenit ELIBERATOR. Cei doi s-au ajutat reciproc, au avut pacte secrete și au conlucrat pentru a-și înzestra armatele cu cele mai noi arme și tehnologii. Propagandele celor două regimuri funcționau după aceleași reguli. Bunele intenții trebuiau afișate pretutindeni și scrise cu litere mari și roșii. Toată lumea se pregătea de ceva. Propagandistic - toată lumea se pregătea de ”apărare”. Cu toate acestea, toți se înarmau pentru atac. De exemplu, sovieticii aveau tancuri care puteau depăși viteza de 100 km/h - evident că atunci când vrei să-ți aperi patria plină de gropi și noroaie, astfel de mașini de luptă sunt absolut inutile - ele puteau merge doar pe autostrăzile occidentale. Oare de ce erau construite? Stalin construia avioane de atac model după model, mai ceva ca telefoanele inteligente de astăzi - dar și acestea erau pentru atac - în apărare s-au dovedit, de multe ori, impracticabile.

După cum spuneam, cei doi au atacat cam cu aceeași forță. Numai că, miturile și istoriile acelei perioade ne spun că nemții nu erau pregătiți de iernile grele ale Rusiei, iar arhivele ne pot arăta că nici ideologic sau militar nu erau foarte bine chibzuiți. Stalin a înțeles că pentru a câștiga un război trebuie să îndrepți toate resursele spre industria militară. Așa că a produs mai puțin ”unt” și a deschis robinetul ”gloanțelor”. Hitler a pornit mașinăria de război și mai apoi a închis robinetul consumului de ”unt” și l-a deschis pe cel al industriei militare. Unul avea scris pe steag ceva legat de ”internaționalism”, altul de ”unicitate”. S-au plasat din start pe poziții diferite: atacatorul și eliberatorul. Realitatea a fost cruntă. Lumea a fost împărțită, dar nu așa cum visa eliberatorul. Stalin, în momentul în care Armata Roșie a învins armata nazistă, s-a comportat de parcă ar fi pierdut războiul. Și l-a pierdut! L-a pierdut deoarece nu era mulțumit cu rezultatul. El nu vroia să acapareze doar jumătate de Europă - ci un întreg glob. Faptul că această victorie a fost jucată în avantajul unora sau al altora - ține doar de puterea celui care a povestit evenimentele trăite. În aceste războaie, fiecare familie a avut pe cineva pe front, pe cineva care a murit sau care s-a întors erou. Istoria oficială s-a împletit cu cea personală și cu propriile amintiri.

Istoria la nivel MICRO ar putea arăta astfel:
Trebuie să ținem cont că memoria este un proces de negociere, nu doar de putere. Orice se poate schimba în funcție de mai mulți factori care nu țin doar de discursul oficial, de Istoria cu ”I” mare (termen folosit de Lucian Boia în lucrările sale). Memoria este un proces în continuă schimbare - construiește, demolează, reface, repară, demolează și iar construiește. De multe ori, ea reconstruiește trecutul prin prezent și proiectează așteptări noi de la viitor. Așa că ultimul secol a fost unul al demolărilor și al reconstrucției. S-au dărâmat valori și credințe, nu doar clădiri și biserici. S-au ridicat noi instituții pe ruinele vechilor altare.
În regimul comunist, ca și în cel nazist, populația a fost antrenată în Istoria cu ”I” mare. Toți erau parte la ”Marele Război pentru Apărarea Patriei”, la ”Construcția Socialismului”, la ”Construcția Omului NOU”, antrenați în ”luptă pe ogoarele țării” etc.

Astăzi, viața noastră este posibilă și în afara sferei politice și a ideologiilor. Dacă acum 60 de ani aproape fiecare cetățean era implicat într-un fel sau altul în viața ”de partid” - de la muncă patriotică și pionieri până la activități serioase de ”organizare și propagandă”, astăzi puterea politică nici nu vrea și nici nu poate să-i aducă aproape. Astăzi, este mai ”avantajos” pentru unele partide politice să ”țină la distanță” o categorie din populație.

Dacă memoria și istoria fiecărui cetățean începea și se termina cu partidul (statul), dacă fiecare își proiecta anumite așteptări de la viitor pornind de la principiile ”predate” de propagandă, atunci, astăzi vedem că acea propagandă și-a făcut efectul: mulți sunt nostalgici după acele timpuri (nu neapărat după regim), mulți se identifică cu anumite acțiuni sau construcții tocmai pentru că au participat la ridicarea acestora, mulți văd prezentul doar prin lentila acelor vremuri. Fiecare cetățean și-a construit propriile istorii plecând de la Istoria cu ”I” mare, nu doar din ce a învățat la școală, ci din cea la care a luat parte prin anumite acțiuni. Astăzi încă îți vor putea recita din tezele lui Roller sau din discursurile național-comunismului românesc.

În aceste condiții, dacă astăzi noile generații își construiesc propriile istorii (cu ”i” mic) - mă întreb - cum își proiectează viitorul? Ce așteptări au? Oare toate aceste istorii mici vor avea un numitor comun la un moment dat?

Generațiile crescute în anii 60-70-80 cât vor reuși să transmită din propriile memorii celor născute după anul 2000? Interesant este ce vor alege să păstreze noile generații?

În acest moment, asistăm în mod sigur la o ”confuzie de valori”. Tânăra generație crede că bunicii lor chiar au trăit într-o epocă de aur, din ceea ce au văzut în filmele din acea perioadă și din ce au auzit prin casă și la școală, ei cred că acel viitor care le era promis bunicilor lor a existat cu adevărat. Adevărul este că și bunicii sunt convinși că el a existat. Memoria este selectivă, iar prezentul face posibil reevaluări de situații și stimulează uitarea părților negative sau dureroase.

Adevărul este că, privind la discursul identitar afișat de o parte din generațiile care s-au format în anii 60-70-80 - ideologia și propaganda și-au făcut treaba. Istoria a fost, este și va fi manipulată pentru a servi unui discurs identitar pentru cel care poate și vrea să o manipuleze. Oare cine poate astăzi acest lucru?
Ceea ce nu trebuie să uităm este faptul că utopia roșie a fost un vis frumos care s-a întemeiat și a sfârșit prin crimă și suferință.

Foto 1. The Nazi-Soviet Non-Aggression Pact of 1939

Sursa: https://fthmb.tqn.com/7CCrXoe1zqJKv0vooeln7k5dRJQ=/768x0/filters:no_upscale()/GettyImages-613459956-58ef951b3df78cd3fc72232c.jpg