marți, 23 octombrie 2018

Dezbatere: Personalități basarabene și transnistrene în comunismul românesc

Istoria ultimilor 100 de ani ne poate spune povești despre Marea Unire, despre drama războiului, despre greutățile și viața cotidiană din comunism, despre tranziție și cum am înțeles să tratăm ISTORIA și MEMORIA ultimului deceniu. 
Comunismul a lăsat o imensă arhivă care merită studiată și publicată. Până în acest moment, cercetătorii români au studiat și publicat sub 5% din aceste documente valoroase. 

Vom dezbate, împreună cu cercetătorul Vadim Guzun, aspecte importante din viața românilor care au fost martori și actori la Marea Unire. 

Vom afla: 
• Cum au fost tratați de statul comunist și de cel sovietic; 
• Ce portrete li se poate creiona din arhivele fostei securități și cum au trecut peste condamnări, deportări și chinurile cotidiene; 
• Care a fost implicarea statului totalitar în viața acestor persoane și care au fost instrumentele de represiune. 

Vadim Guzun este jurist, diplomat, cercetător, interesat de spațiul ex-sovietic, doctor în istorie al Academiei Române, inițiatorul seriei Afaceri Orientale.

joi, 18 octombrie 2018

Cum se formează memoriile și istoriile în timp...


Istoria la nivel MACRO a ultimilor 100 de ani ar putea arăta cam așa:
Secolul trecut ne-a oferit o paletă largă de experimente sociale. Realitățile sociale, culturale, economice și științifice au permis ca ideologiile să pună multă stăpânire pe destinele și istoriile a milioane de oameni. Viața nu mai putea fi trăită în afara ideologiilor politice. Din fericire, secolul ”roșu” a trecut. Așa cum el nu se va mai întoarce - să fie foarte clar - nici comunismul sau nazismul nu se vor întoarce. Doar ne vor ”bântui” din când în când.

Istoria ultimilor 100 de ani a schimbat fața globului de nerecunoscut. Am avut două războaie mondiale în urma cărora ne-am ales cu două modele diferite de societăți. După Primul Război Mondial, Uniunea Sovietică a îmbrățișat o nouă ideologie de stat, iar cel de-al Doilea Război Mondial a pornit cu scopul de a înroși tot globul.

Stalin și Hitler voiau să schimbe lumea. Ambii erau pregătiți de război și înțeleși să împartă Europa, apoi întreaga lume. Numai că fiecare visa să și-o păstreze pentru el însuși. Unul a atacat primul și a devenit AGRESOR, iar al doilea a atacat cu aceiași forță și a devenit ELIBERATOR. Cei doi s-au ajutat reciproc, au avut pacte secrete și au conlucrat pentru a-și înzestra armatele cu cele mai noi arme și tehnologii. Propagandele celor două regimuri funcționau după aceleași reguli. Bunele intenții trebuiau afișate pretutindeni și scrise cu litere mari și roșii. Toată lumea se pregătea de ceva. Propagandistic - toată lumea se pregătea de ”apărare”. Cu toate acestea, toți se înarmau pentru atac. De exemplu, sovieticii aveau tancuri care puteau depăși viteza de 100 km/h - evident că atunci când vrei să-ți aperi patria plină de gropi și noroaie, astfel de mașini de luptă sunt absolut inutile - ele puteau merge doar pe autostrăzile occidentale. Oare de ce erau construite? Stalin construia avioane de atac model după model, mai ceva ca telefoanele inteligente de astăzi - dar și acestea erau pentru atac - în apărare s-au dovedit, de multe ori, impracticabile.

După cum spuneam, cei doi au atacat cam cu aceeași forță. Numai că, miturile și istoriile acelei perioade ne spun că nemții nu erau pregătiți de iernile grele ale Rusiei, iar arhivele ne pot arăta că nici ideologic sau militar nu erau foarte bine chibzuiți. Stalin a înțeles că pentru a câștiga un război trebuie să îndrepți toate resursele spre industria militară. Așa că a produs mai puțin ”unt” și a deschis robinetul ”gloanțelor”. Hitler a pornit mașinăria de război și mai apoi a închis robinetul consumului de ”unt” și l-a deschis pe cel al industriei militare. Unul avea scris pe steag ceva legat de ”internaționalism”, altul de ”unicitate”. S-au plasat din start pe poziții diferite: atacatorul și eliberatorul. Realitatea a fost cruntă. Lumea a fost împărțită, dar nu așa cum visa eliberatorul. Stalin, în momentul în care Armata Roșie a învins armata nazistă, s-a comportat de parcă ar fi pierdut războiul. Și l-a pierdut! L-a pierdut deoarece nu era mulțumit cu rezultatul. El nu vroia să acapareze doar jumătate de Europă - ci un întreg glob. Faptul că această victorie a fost jucată în avantajul unora sau al altora - ține doar de puterea celui care a povestit evenimentele trăite. În aceste războaie, fiecare familie a avut pe cineva pe front, pe cineva care a murit sau care s-a întors erou. Istoria oficială s-a împletit cu cea personală și cu propriile amintiri.

Istoria la nivel MICRO ar putea arăta astfel:
Trebuie să ținem cont că memoria este un proces de negociere, nu doar de putere. Orice se poate schimba în funcție de mai mulți factori care nu țin doar de discursul oficial, de Istoria cu ”I” mare (termen folosit de Lucian Boia în lucrările sale). Memoria este un proces în continuă schimbare - construiește, demolează, reface, repară, demolează și iar construiește. De multe ori, ea reconstruiește trecutul prin prezent și proiectează așteptări noi de la viitor. Așa că ultimul secol a fost unul al demolărilor și al reconstrucției. S-au dărâmat valori și credințe, nu doar clădiri și biserici. S-au ridicat noi instituții pe ruinele vechilor altare.
În regimul comunist, ca și în cel nazist, populația a fost antrenată în Istoria cu ”I” mare. Toți erau parte la ”Marele Război pentru Apărarea Patriei”, la ”Construcția Socialismului”, la ”Construcția Omului NOU”, antrenați în ”luptă pe ogoarele țării” etc.

Astăzi, viața noastră este posibilă și în afara sferei politice și a ideologiilor. Dacă acum 60 de ani aproape fiecare cetățean era implicat într-un fel sau altul în viața ”de partid” - de la muncă patriotică și pionieri până la activități serioase de ”organizare și propagandă”, astăzi puterea politică nici nu vrea și nici nu poate să-i aducă aproape. Astăzi, este mai ”avantajos” pentru unele partide politice să ”țină la distanță” o categorie din populație.

Dacă memoria și istoria fiecărui cetățean începea și se termina cu partidul (statul), dacă fiecare își proiecta anumite așteptări de la viitor pornind de la principiile ”predate” de propagandă, atunci, astăzi vedem că acea propagandă și-a făcut efectul: mulți sunt nostalgici după acele timpuri (nu neapărat după regim), mulți se identifică cu anumite acțiuni sau construcții tocmai pentru că au participat la ridicarea acestora, mulți văd prezentul doar prin lentila acelor vremuri. Fiecare cetățean și-a construit propriile istorii plecând de la Istoria cu ”I” mare, nu doar din ce a învățat la școală, ci din cea la care a luat parte prin anumite acțiuni. Astăzi încă îți vor putea recita din tezele lui Roller sau din discursurile național-comunismului românesc.

În aceste condiții, dacă astăzi noile generații își construiesc propriile istorii (cu ”i” mic) - mă întreb - cum își proiectează viitorul? Ce așteptări au? Oare toate aceste istorii mici vor avea un numitor comun la un moment dat?

Generațiile crescute în anii 60-70-80 cât vor reuși să transmită din propriile memorii celor născute după anul 2000? Interesant este ce vor alege să păstreze noile generații?

În acest moment, asistăm în mod sigur la o ”confuzie de valori”. Tânăra generație crede că bunicii lor chiar au trăit într-o epocă de aur, din ceea ce au văzut în filmele din acea perioadă și din ce au auzit prin casă și la școală, ei cred că acel viitor care le era promis bunicilor lor a existat cu adevărat. Adevărul este că și bunicii sunt convinși că el a existat. Memoria este selectivă, iar prezentul face posibil reevaluări de situații și stimulează uitarea părților negative sau dureroase.

Adevărul este că, privind la discursul identitar afișat de o parte din generațiile care s-au format în anii 60-70-80 - ideologia și propaganda și-au făcut treaba. Istoria a fost, este și va fi manipulată pentru a servi unui discurs identitar pentru cel care poate și vrea să o manipuleze. Oare cine poate astăzi acest lucru?
Ceea ce nu trebuie să uităm este faptul că utopia roșie a fost un vis frumos care s-a întemeiat și a sfârșit prin crimă și suferință.

Foto 1. The Nazi-Soviet Non-Aggression Pact of 1939

Sursa: https://fthmb.tqn.com/7CCrXoe1zqJKv0vooeln7k5dRJQ=/768x0/filters:no_upscale()/GettyImages-613459956-58ef951b3df78cd3fc72232c.jpg










marți, 5 decembrie 2017

Dezbatere: DESPRE COMUNISM, ALTFEL




V-ați pus întrebări despre comunismul românesc și nu ați găsit răspunsuri mulțumitoare? V-ați întrebat vreodată cum de a fost posibil comunismul și, mai ales, cum de a durat așa de mult? Vreți să aflați mai multe despre represiune, despre închisorile politice și despre deportările în Bărăgan? Ați dori să găsiți răspunsul la întrebarea dacă în România comunismul a fost ALTFEL decât în celelalte țări foste comuniste? Vreți să înțelegeți nostalgia comunismului? Căutați o explicație faptului că tinerii de azi, deși nu au trăit în comunism, se regăsesc într-un trend postnostalgic? 

Dacă v-ați pus sau nu aceste întrebări dar ați dori să aflați răspunsuri pertinente și interesante, vă invităm să fiți alături de noi la dezbaterea-eveniment organizată de Centrul de Studii Memoriale și Identitare (CSMI) și Fundația Hanns Seidel, la SENECA ANTICAFE, str. Arh. Ion Mincu, nr. 1, marți, 12 decembrie 2017, ora 17.

La dezbatere vor participa, Lucian BOIA, autorul Straniei istorii a comunismului românesc și a cărții De ce este România altfel?, Cosmin BUDEANCĂ, istoric al represiunii comuniste, editor și autor al seriei de volume Experiențe carcerale, Codruț CONSTANTINESCU, autor al lucrării Viața și moartea în Gulag, Maria MATEONIU, autoare a lucrării Memoria ca refugiu. Ortodoxie și comunism, Claudia-Florentina DOBRE, co-editoare și autoare a lucrării Prezentul comunismului: memorie culturală și abordări istoriografice, Valeriu ANTONOVICI, autor al lucrării Munca patriotică. Radiografia unu ideal falsificat, Victor GAIDAMUT, deportat.
Vă așteptăm marți, 12 decembrie, ora 17, la Seneca Anticafe, cu ceai, cafea, dulciuri și o dezbatere interesantă. 

joi, 16 noiembrie 2017

Studii memoriale 2.0

Săptămâna viitoare vorbim despre ”Studii memoriale 2.0 - Metode de cercetare a istoriei recente”.

Memorie/mit/identitate/reprezentări ale trecutului. Cercetarea acestora implică o metodologie interdisciplinară, metodele și aparatul critic folosite situându-se la intersecția dintre antropologie, sociologie și istorie. Rezultatele cercetărilor memoriale pot fi uimitoare. Se pot afla lucruri nebănuite și uneori neașteptate despre comunități, indivizi, locuri, monumente, obiceiuri.

Vom sta de vorbă cu Claudia-Florentina Dobre, președinta Centrului de studii memoriale şi identitare ( Centre for Memory and Identity Studies - CSMI), doctor în istorie al Universităţii Laval din Québec a publicat mai multe articole şi cărţi despre memoria comunismului şi a persecuţiilor politice, despre fostele deţinute politic, despre viaţa cotidiană a închisorilor comuniste.

CSMI are drept scop diseminarea cercetării academice în rândul publicului larg, precum şi crearea de punţi între lumea academică şi civică. Centrul îşi propune să încurajeze şi să promoveze cercetările de tip memorial, să disemineze rezultatele cercetărilor în rândul publicului larg, să contribuie la o mai bună cunoaștere a fenomenului memorial şi al identităților sociale, politice şi de gen.

miercuri, 8 noiembrie 2017

Memorialul Deportării: un proiect educațional - la Oradea

Centrul de Studii Memoriale și Identitare (CSMI) și Fundația Hanns Seidel vă invită sâmbătă, 18 NOIEMBRIE 2017, ora 17, la Librăria-cafenea Ratio et Revelatio, str. Republicii, nr. 22, la evenimentul cultural-istoric, ”Memorialul Deportării: un proiect educațional”. În cadrul proiectului va fi lansată cartea Deportați în Bărăgan: Amintiri din Siberia românească, urmată de o dezbatere împreună cu editorii, martorii deportării, precum și cu publicul interesat de fenomenul deportării în perioada comunistă. http://www.memorialuldeportarii.ro/?cat=92 

 În România comunistă, deportarea/dislocarea persoanelor prin mijloace represive şi-a găsit inspiraţia în modelul oferit de gulagul sovietic. Deportările au început în 1944, primele acţiuni de acest gen vizându-i pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. A urmat strămutarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale. Ţăranii care s-au opus colectivizării au fost şi ei la rândul lor dislocaţi din satele răzvrătite în sate deja „pacificate” de autorităţi. Deţinuţi politici considerați periculoși pentru ordinea politică comunistă, eliberaţi din închisori şi lăgăre de muncă, au fost trimişi şi ei cu domicliu obligatoriu în diverse localităţi, cei mai mulţi în satele din Bărăgan deja construite ca urmare a deportării din 1951. În 1967 deportarea cetăţenilor români a fost declarată ilegală chiar de autorităţile comuniste. Cel mai amplu şi tragic episod al acestui fenomen represiv a avut loc în iunie 1951 când aproximativ 44 000 de persoane, care locuiau pe o rază de 25 de km de la graniţa cu Iugoslavia, au fost deportate în Bărăgan într-una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizate de autorităţile comuniste. Germani, bulgari, sârbi, evrei, români bănăţeni şi olteni, basarabeni, bucovineni, aromâni, vlahi, megleno-români etc. au fost deportaţi din zona lor de origine sau de în plin câmp, unde au fost obligaţi să îşi construiască, pornind de la zero, o nouă viaţă. 

În 1955, deportaților li s-au ridicat restricţiile privind domiciliul obligatoriu. În urma deportaţilor, caselor părăsite din câmpia Bărăganului li se vor atribui alţi locatari: foşti deţinuţi politici care nu aveau dreptul de a circula liber prin închisoarea România. După 1964, şi aceştia sunt eliberaţi. Deportarea ia astfel sfârşit, casele părăsite şi cimitirele neîngrijite rămânând ca o urmă de neşters a represiunii. Pentru ca şi amintirea lor să dispară, regimul aplică o damnatio memoriae sistematică. După 1964, buldozerele transformau toate casele ce mai înfruntau vitregia vremurilor în lutul din care proveniseră. Deportații pe care i-am intervievat au rămas în Bărăgan. Au rămas acolo fie pentru că nu şi-au mai dorit să se întoarcă în locurile de origine, simţindu-se trădaţi de consătenii lor, fie că nu mai aveau la ce. Mulţi dintre ei veneau din Basarabia, Bucovina sau din Cadrilater iar Banatul nu fusese decât o „casă” temporară. Izgoniţi din ea, nu vedeau rostul unei reîntoarceri. Familia fie rămăsese în teritoriile lipsă ale României, fie se închegase cu adevărat în Bărăgan. Aşa că au rămas ca să ilustreze peste timp dictonul românesc că „omul sfințește locul”. 

Au rămas să dovedească prin existenţa lor că sărăcia, lipsurile și durerea nu sunt un motiv de ură sau dispreț față de viață. Evenimentul, Deportarea în Bărăgan între rememorare și uitare, îşi propune să readucă în discuţie diferitele forme de represiune din perioada comunistă într-o manieră informală, precum şi să provoace la dialog şi dezbateri pertinente asupra trecutului României. Deportaţii nu au fost nişte victime pasive ale regimului comunist, ci nişte luptători care au transformat un handicap social într-un motor al reuşitei personale.