sâmbătă, 5 iulie 2008

Piata Universitatii - Loc memorial

Despre existența Pieței Universităţii am aflat pentru prima dată acum şase ani când am ajuns pentru prima dată în Bucureşti… despre existenţa „fenomenului Piaţa Universităţii” – am aflat mult mai târziu. Am descoperit frânturi, de la profesori, cărţi, colegi – care vorbeau de mineriade, iar eu deduceam că este vorba de un război civil şi despre niște oameni străini, răi, mici, murdari şi urâţi care veneau de undeva dintr-o zonă îndepărtată spre Bucureşti cu bâte şi topoare, ca în Evul Mediu, „care au făcut ca România să se întoarcă cu câțiva ani în trecut şi să nu să se integreze în UE” (amintiri de la cursurile din anul doi de facultate), ca mai apoi să văd câteva imagini şi să-mi dau seama despre ce scriau cărţile şi despre ce vorbeau profesorii la cursuri… însă nu era ceea la ce m-am aşteptat. Poate că voiam ca în cărţi să găsesc o istorie clară şi concisă – ca în matematică unde 2+2=4… nu a fost aşa, fiecare carte, articol sau profesor dădea un alt rezultat – 9, 11 sau chiar 0.

Apoi, în cadrul unor cercetări sociologice, am realizat mai multe interviuri, o variabilă constantă era raportarea subiecţilor la trecut. De cele mai multe ori acel trecut era pus în corelaţie cu prezentul şi viitorul (de altfel, de cele mai multe ori şi grilele de interviu erau construite temporal – trecut, prezent şi viitor), dar nu din acest motiv subiecţii reveneau la subiectul legat de trecutul comunist. Aceasta era viaţa lor, iar evenimentele din ’89, au dat cronometrul de la zero, au făcut un restart, un nou Km 0.



Să cercetezi acest fenomen trecut-prezent, este foarte greu şi uneori irealizabil din mai multe motive. În primul rând fiecare dintre subiecţi are o poveste personală, individuală şi nu are în comun cu ceilalţi decât unele elemente majore – cum ar fi evenimentele despre care am vorbit deja. Fiecare ţine minte altceva, fiecare subiect vorbeşte despre acel punct comun diferit. Fiecare subiect are o poveste mai lungă sau mai scurtă în funcţie de alte variabile necontrolabile şi în funcţie de timp şi spaţiu îţi va spune aceeaşi poveste cu un alt final - memoria este mereu un fenomen actual, o legătură vie a prezentului etern; istoria, o reprezentare a trecutului (Nora, 1984; p. XIX).

A cerceta memoria sau uitarea, nostalgia sau miturile perioadei trecute sau prezente, ai nevoie de mult mai mult decât o cercetare antropologică. Însă pentru a găsi km 0 al acestor fenomene precum memoria, uitarea, trecutul, prezentul ai nevoie de o serie de mărturii, de mai multe realităţi subiective, iar dacă aceste realităţi subiective se suprapun într-un moment dat – poţi găsi o realitate obiectivă – dar din păcate sau din fericire această realitate obiectivă nu este decât o fotografie la momentul x, realizată cu aparatul y, în locul z. Locul este cel care ne interesează – şi anume cum s-au raportat subiecţii la el, ce mai ţin minte despre el şi fenomenele care s-au întâmplat acolo. Acel loc are o semnificaţie continuă – atât timp cât subiecţii îi atribuie acea semnificaţie. Piaţa Universităţii, aşa cum am arătat în această lucrare, are mai multe semnificaţii, una însă apare comună în toate interviurile – km 0...




Am publicat în revista Sfera Politicii o primă analiză în urma cercetării de teren despre Piaţa Universităţii. vezi: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/art10-antonovici.html sau textul preluat mai jos


VALERIU ANTONOVICI

The research started from the question – how can University Square influence the past – present and, therefore, future? And what is left, at this moment, from that square symbolism?

Keywords: Square, memorial place, history and memory



Introducere

Piaţa Universităţii1 din Bucureşti apare în discursul public drept „KM 0 al democraţiei”. În această piaţă cetăţenii au dat jos regimul dictatorial comunist. Aici s-a sfârşit o istorie de teroare şi groază pentru majoritatea cetăţenilor României Socialiste. Tot din acest loc, atât valorile democraţiei, cât şi cele naţionale, au fost apărate ori de câte ori s-au aflat în pericol. După Revoluţia din decembrie 1989, minerii din Valea Jiului au venit în Bucureşti, înarmaţi cu bâte şi lopeţi pentru a alunga protestatarii care doreau un nou drum spre democraţie. După ce aceştia au fost bătuţi, ţara, care îşi luase avânt spre democraţie, a început iarăşi să decadă. Numărul victimelor nu este cunoscut până în acest moment cu exactitate. La aproape 20 de ani de la aceste evenimente, tot aici, s-a sărbătorit integrarea României în Uniunea Europeană (U.E). PU strânge microbişti, protestatari de orice natură sau studenţi după examene. Piaţa este un loc cu simboluri pozitive, dar şi negative, şi din acest motiv politicienii evită, de cele mai multe ori, să ţină discursuri în acest loc. În acelaşi timp, autorităţile locale nu fac nimic pentru a muzeifica într-un fel PU, ba chiar, au încercat să şteargă toate urmele trecutului, prin vopsirea pereţilor Facultăţii de Arhitectură.

Cercetarea de faţă a pornit de la întrebarea – cum poate PU să influenţeze şi să redefinească ori de câte ori este cazul, trecutul – prezentul şi chiar viitorul (simbolistic, dar şi discursiv)? Dar mi-am mai pus şi următoarea întrebare – ce a mai rămas din acea simbolistică a pieţei?

Pentru a încerca să dau un răspuns la aceste întrebări am iniţiat o cercetare de tip calitativ în urma căreia am realizat un film2 şi mai multe dezbateri. Perioada cercetării a fost 1 iulie 2008 – 1 martie 2009. Studiul a fost structurat în două părţi majore:
1. Am realizat un film, denumit „Locuri memoriale din România. Piaţa Universităţii”3 (52 min.) care conţine interviuri cu subiecţi aflaţi în PU, cât şi analize şi comentarii ale unor specialişti în diferite domenii (ştiinţe politice, sociologie, filosofie, etc.), dar şi oameni care au participat direct la evenimentele din PU.
2. După realizare, filmul a fost proiectat în cadrul mai multor dezbateri publice la care au participat peste 500 de subiecţi. Dezbaterile au fost înregistrate, iar apoi datele au fost analizate şi incluse în studiul de faţă. Prin urmare, filmul a devenit şi un instrument de cercetare.


Prin filmul realizat în cadrul acestei cercetări am încercat să fac o fotografie a prezentului, a „realităţii” acestui spaţiu. De cele mai multe ori, populaţia vede la televizor cum politicienii se ceartă pe Piaţă, sau aud de o mulţime de mitinguri şi proteste care au loc aici, ba chiar şi la ştirile din sport văd cum sute de suporteri stelişti se bucură în această piaţă... însă toate acestea nu sunt o pură întâmplare sau coincidenţă, ci PU are anumite valori, oamenii ştiind că atunci când au o bucurie sau o tristeţe şi-o pot exprima public în acest loc. Din toate aceste imagini pe care le are acest loc, câteva sunt ele însele „locuri memoriale” – imaginea revoluţiei şi imaginea în care vin minerii şi bat intelectualii. În film am evitat să pun aceste imagini, deoarece ele au fost mereu prezente în poveştile celor care au fost intervievaţi sau ale subiecţilor care au văzut documentarul şi au participat la dezbateri4.


Limita dintre istorie şi memorie

Memoria este ceva diferit de istorie, memoria este mereu un fenomen actual, o legătură vie a prezentului etern; istoria, o reprezentare a trecutului5. Putem vorbi de mai multe memorii, şi nu despre memorie, aşa cum vorbea Boas de antropologie ca o ştiinţă a culturilor şi nu a culturii. Subiecţii care au depus mărturie în film trăiau acele poveşti, vorbeau şi de cele mai multe ori raportau acele evenimente la prezent. Nu au fost întrebaţi şi nici nu au spus – cine a fost de vină pentru ceea ce s-a întâmplat sau de ce s-a întâmplat, ci au povestit ce înseamnă Piaţa Universităţii pentru ei. Pot doar presupune că unii dintre cei care mi-au vorbit despre Piaţă nu au fost acolo direct, însă indirect la acele evenimente au participat toţi, chiar dacă este vorba de faptul că au urmărit la televizor, în mass-media sau au auzit poveşti străine – dar pentru mulţi a fi acolo însemna a fi aici. De altfel, aşa s-a şi construit prezentul post-comunist, prin negarea comunismului. Construirea unor noi valori, partide politice, a unei noi societăţi a fost posibilă doar prin distanţarea de trecut şi de tot ceea ce a fost rău, astfel noii lideri politici legitimându-şi puterea. Clivajul dintre societatea comunistă „Noi/Ei” – regimul împotriva societăţii – s-a transformat într-un alt tip de clivaj „noi/ei” – noi partidele nou înfiinţate şi ei – vechiul partid/regim, rău-făcător, urât şi acum deja fără putere, legitimare simbolică sau politică. Fiind la acel moment în PU te situai deoparte sau de alta a baricadei, luai o atitudine publică.

Marc Augé spune că memoria şi uitarea se găsesc în acelaşi raport ca şi viaţa şi moartea. PU din Bucureşti este locul memorial unde această afirmaţie se verifică perfect: moartea, sacrificiul suprem şi urmele succesive ale cultului morţilor intră în fuziune cu uitarea şi dorinţa de distanţare faţă de trecut6. În acelaşi timp, memoria şi istoria sunt două cuvinte departe de a fi sinonime. Memoria este un fenomen actual, o legătură vie a prezentului etern; istoria, o reprezentare a trecutului7. Evenimentele din PU fac din acest spaţiu un Loc al memoriei. PU ca teritoriu al manifestaţiei apare ca „spaţiul cel mai curat şi înălţător din această ţară”8. PU este poziţionată fizic şi geografic la intersecţia celor mai importante bulevarde ale oraşului, ea este şi un spaţiu simbolic care reprezintă nu doar centrul oraşului, ci şi imaginea României şi un reper memorial şi simbolic pentru toată ţara.

Memoria apare ca fiind “o formă de raportare la trecut a cărei cauză finală nu este cunoaşterea realităţii şi inteligibilitatea trecutului, ci adevărul prezentului, construirea sau consolidarea unei identităţi împărtăşite”9. Memoria este un mod de manifestare a prezentului, dar ea poate fi şi răbufnirea trecutului pe scena prezentului susţinut de acţiuni de rememorare sau de grupuri purtătoare de memorie10. Astfel, acum putem asista, în PU la discursuri şi acţiuni a diferite grupuri politice, sociale sau culturale.

După căderea comunismului a urmat o nouă criză în relaţia dintre conştiinţa colectivă şi memoria istorică. În momente de acest fel apar interogaţii în legătură cu rolul istoriei. Un punct de vedere este acela sintetizat în dictonul „Cine nu îşi cunoaşte trecutul este condamnat să-l repete!”. Există însă şi un punct de vedere opus, aparţinându-i lui Claus Offe: „Cine îşi aminteşte de istorie este condamnat să o repete!”. Implicaţia strategică a acestei formule este aceea că uneori uitarea este preferabilă. Concluzia cu relevanţă teoretică este că, după fiecare „sfârşit de epocă” societăţile trebuie să facă faţă unei reinterpretări sau chiar reinventări a trecutului. „Există o legătură directă între „locurile memoriei” şi identitatea colectivă (naţională). Istoricii au un rol important în construirea unei noi memorii colective”.

1. Spaţiul fizic al PU
Fizic, Piaţa Universităţii, este poziţionată în centrul Bucureştiului. Piaţa este o intersecţie a principalelor bulevarde. În secolul al XV-lea îl locul în care în prezent se află Piaţa Universităţii se găsea o importantă intersecţie a oraşului, punct de întâlnire între trei mari mahalale: Colţea, Enei şi Salindar. La sfârşitul secolului al XVII-lea (1694), sub domnia lui Constantin Brâncoveanu (1654-1714), s-a înfiinţat prima şcoală superioară a Provinciei Valahia, Academia Domnească Sf. Sava. A fost construită în locul în care acum se află Universitatea Bucureşti. Anul 1857 marchează începutul construcţiei clădirii principale a Universităţii Bucureşti. La începutul secolului, în Piaţă au fost ridicate şi statuile unor personalităţi naţionale remarcabile: domnitori, oameni ai culturii, poeţi, critici literali.

2. Spaţiul simbolic
Piaţa Universităţii este sinonimă, în conştiinţa locuitorilor Bucureştiului şi, prin extensie, ai României, cu centrul fizic (kilometrul zero) şi cu cel spiritual al capitalei şi, implicit, al ţării.

În ordinea spaţială, manifestaţiile din Piaţa Universităţii au adus un element nou, ce le deosebea total de celelalte mitinguri şi demonstraţii care blocau temporar circulaţia. Din contră, acestea au creat o ruptură spaţială radicală, deoarece manifestanţii au ocupat intersecţia-cheie a oraşului, întrerupând total circulaţia şi delimitând o zonă de acţiune proprie. Această zonă s-a definit, de la început, ca un teritoriu (simbolic) în afara normalităţii cotidiene.

Mihai Coman, a realizat o analiză de presă11 în care evidenţiază principalele etichete atribuite atât Pieţei Universităţii, cât şi protestatarilor; acesta scrie că manifestanţii au încercat să acceadă la „centrul” simbolic simţind nevoia să-i redea nemişcarea iniţială. Începutul a fost timid: delimitarea spaţială şi blocarea circulaţiei s-a făcut numai pentru o noapte: „Demonstranţii au marcat spaţiul sacru în care au căzut victimele din 21 decembrie cu un cordon tricolor (rămânând în interior) şi au blocat trecerile cu o baricadă fragilă, formată din panourile de tablă care erau aşezate în latura dinspre Colţea”12. Ulterior, pe măsură ce manifestaţia creştea în intensitate, spaţiul a fost în întregime cucerit şi marcat. Baricade masive subliniau distanţa fizică dintre „în afară” şi „înăuntru”, iar o pancartă uriaşă anunţa distanţa spirituală: teritoriul în care manifestanţii acţionau a fost botezat „zonă liberă de comunism”. Piaţa Universităţii devine un loc sacru, un centru al întemeierii; această manipulare simbolică s-a produs prin aducerea în teritoriul ei a punctului „zero”, adică a locului de unde începe întreaga spaţialitate a României. „În piaţă au apărut şi două însemne noi. Este vorba de o bornă kilometrică ce simbolizează punctul kilometrului zero al zonei libere de neocomunism şi o placă pe care stă scris: Piaţa golanilor”13. Manifestanţii şi-au creat un Teritoriu propriu, căruia i-au conferit valenţe simbolice, consacratoare (zonă liberă pură, centru/punct de început).

Kilometrul 0 – zonă liberă a comunismului – marcarea unicităţii şi a centralităţii Pieţei pe harta simbolică a oraşului
Primul astfel de monument a fost distrus imediat după venirea minerilor în luna iunie 1990. Monumentul care este înălţat astăzi în Piaţă este unul recent, după 1998. Pe bornă este scris cu caractere mari şi negre: „ROMÂNIA, KM 0, BUCUREŞTI, PIAŢA UNIVERSITĂŢII, LIBERTATE, DEMOCRAŢIE, ZONĂ LIBERĂ DE NEOCOMUNISM”. Aceste cuvinte sunt, oarecum, cuvintele cheie de descriere a evenimentelor din 1989. Pe soclu este pictat drapelul naţional al României, cu decupajul stemei, un simbol vizual foarte puternic pentru memoria colectivă.

„Acela e locul protestului14. A fost creat şi este puternic asociat cu ideea de protest. Desigur că Timişoara are locurile ei, dar ceea ce s-a întâmplat în Bucureşti a fost să se prelungească toată chestiunea asta din cauza semnificaţiei naţionale. Dar eu cred că, pentru oameni, este locul libertăţii, de altfel aşa se şi spunea, „km 0 al libertăţii“. Ideea aceasta a intrat foarte bine în minţile oamenilor şi a fost transmisă ca o moştenire, chiar şi celor care nu au fost acolo sau care au denigrat-o la momentul respectiv. Acolo este locul unde poţi să-ţi spui păsul în mod liber. Mai mult, acolo e locul unde e relativ predictibil că cineva te observă”15.

Din perspectiva discursului desacralizant, acelaşi teritoriu este descris ca „maidan” ori „talcioc”, ca „un fel de cetate Mecca” în care spaţiul este distrus fizic şi spiritual prin manifestări profane: „Ascultătorii aşezaţi continuă să mănânce seminţe de dovleac şi să şadă pe şosea ca la un picnic. De fapt, au şi flori în jur, chiar dacă le-au călcat în picioare când, în mijlocul rondului, şi-au instalat pancarta...”16.

După ce armata şi „teroriştii” au tras în manifestaţi, mulţimi de oameni au venit în piaţă şi au adus cu ei: lumânări, monede şi articole de ziare în care erau descrise evenimentele ce se petrecuseră în ziua crâncenă peste numeroase urme de sânge, coagulate, rămase după teribila noapte din 21 decembrie 1989 – simbol al sacrificiului tinerilor. Nu se cunoaşte exact numărul victimelor, unele surse vorbesc de peste 1000 de morţi şi de câteva mii de răniţi.

3. 1990 – proteste în Piaţa Universităţii
Anul 1990 marchează începutul dezvoltării democraţiei. Perioada este privită ca o copilărie a democraţiei17. Potenţialul revoluţionar al bucureştenilor este extrem de ridicat, gustul regăsirii şi al libertăţii de a protesta se face reacţionând la împingerile autorităţilor noii puteri în Piaţă şi, de asemenea, ale preşedintelui Ion Iliescu. Piaţa Universităţii a găzduit multe mari manifestări succesive între ianuarie-iunie 1990. De cele mai multe ori, circulaţia era blocată în această zonă de noile manifestaţii ale studenţilor şi vechilor revoluţionari din 22 decembrie. Aici a luat naştere „oraşul libertăţii” format din mai multe corturi amplasate în faţa Teatrului Naţional.

În fiecare zi aveau loc întâlniri, aici erau auzite discursuri ale noilor voci ale societăţii civile.

„Ştiu foarte bine balconul Universităţii, respectiv al Facultăţii de Geologie, în care se exprimau public cei care încet-încet au început să devină mai mult sau mai puţin persoane publice. Deci e locul în care a apărut şi prima ofertă substanţială de persoane publice în România. Si ultima poză18 este un colţ din Facultatea de Arhitectură, în care analogia dintre represiunea din Piaţa Tien An Men şi represiunea din Piaţă Universităţii, care n-a fost singura, pentru că, din păcate, acela a fost locul represiunilor sistematice începând cu 21 decembrie. Deci semnificaţia acestui Tien An Men era foarte puternică pentru noi, mai ales că la Tien An Men a fost o represiune împotriva studenţilor, iar Piaţa Universităţii accentua asupra represiunii împotriva tinerilor, împotriva celor care participau la revoluţie şi împotriva spiritului studenţesc. Să nu uităm că noi am ratat ‚68 european. Într-un fel, noi am combinat şi o revoluţie anticomunistă cu un spirit al anilor ‚68, al revoltelor marginalilor, al tinerilor”19.

Mineriadele20: între datele 13-15 iunie 1990 minerii au venit la Bucureşti şi au distrus „Oraşul Libertăţii”, au bătut cu cruzime protestatarii, au distrus corturile în care stăteau aceştia şi au plantat flori în acele locuri. Preşedintele ţării de atunci, Ion Iliescu, le-a mulţumit la plecare pentru „spiritul civic de care au dat dovadă”. Numărul victimelor se ridică la peste 700.

Toate aceste elemente enumerate mai sus, fac din acest loc – un loc al memoriei. Imaginile revoluţiei, protestelor, revendicărilor sunt prezente şi încastrate foarte puternic în memoria oamenilor, atât în plan public (discursiv), cât şi în plan privat (al poveştilor de viaţă).


Concluzii

Cercetarea acestui fenomen trecut-prezent, este foarte dificilă şi uneori irealizabilă din mai multe motive. În primul rând fiecare dintre subiecţi are o poveste personală, individuală şi nu are în comun cu ceilalţi decât unele elemente majore – cum ar fi evenimentele despre care am vorbit deja. Fiecare ţine minte altceva, fiecare subiect vorbeşte despre acel punct comun diferit. Fiecare subiect are o poveste mai lungă sau mai scurtă în funcţie de alte variabile necontrolabile şi în funcţie de timp şi spaţiu îţi va spune aceeaşi poveste cu un alt final – memoria este mereu un fenomen actual, o legătură vie a prezentului etern; istoria, o reprezentare a trecutului21.

A cerceta memoria sau uitarea, nostalgia sau miturile perioadei trecute sau prezente, ai nevoie de mult mai mult decât o cercetare calitativă de tipul celei de faţă. Însă pentru a găsi km 0 al fenomenelor precum memoria, uitarea, trecutul, prezentul ai nevoie de o serie de mărturii, de mai multe realităţi subiective, iar dacă aceste realităţi subiective se suprapun într-un moment dat – poţi găsi o realitate obiectivă – dar din păcate sau din fericire această realitate obiectivă nu este decât o fotografie la momentul x, realizată cu aparatul y, în locul z. Locul este cel care ne interesează – şi anume cum s-au raportat subiecţii la el, ce mai ţin minte despre el şi fenomenele care s-au întâmplat acolo. Acel loc are o semnificaţie continuă atât timp cât subiecţii îi atribuie acea semnificaţie. Piaţa Universităţii, aşa cum am arătat în această lucrare, are mai multe semnificaţii, una însă apare comună în toate interviurile – km 0...




NOTE
1 „Piaţa Universităţii” va fi prescurtă – PU
2 Valeriu Antonovici, Mirel Bănică, „Locuri memoriale din România. Piaţa Universităţii”, (2008), http://filmandmemorii.blogspot.com/2008/03/postez-o-prezentare-celui-mai-recent.html (fragment din film), accesat 04.10.2009
3 Cercetarea de teren a fost realizată în colaborare cu Dr. Mirel Bănică, iar cercetarea anterioară şi analiza de faţă este o muncă individuală.
4 De altfel dezbaterile s-au încins şi pe internet după ce Vladimir Tismăneanu a publicat un articol despre acest film în Evenimentul Zilei din 4 februarie 2009, „SENATUL EVZ: Anul revoluţionar 1989 (II)”, vezi articolul în format electronic – http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/838406/SENATUL-EVZ-Anul--revolutionar-1989-II/, accesat 04.10.2009.
5 Pierre Nora, Les Lieux de Mémoire, Volume 1: La République (Paris: Gallimard, 1984), XIX.
6 Mirel Bănică, „Locuri memoriale din România. Piaţa Universităţii”, (2008), http://filmandmemorii.blogspot.com/search?updated-max=2009-02-27T11%3A06%3A00%2B02%3A00&max-results=4, accesat 04.10.2009.
7 Nora, Les Lieux, XIX.
8 Mihai Coman, Mass media mit si ritual, (Iaşi: Polirom, 2003), 136.
9 Marie-Claire Lavabre, “Usages du passé, usages de la mémoire”, Revue Française de Science Politique 3 (1994): 480-487.
10 Jean-Charles Szurek, „Pentru o memorie democraticã a trecuturilor traumatizante”, Istoria recentã în Europa: obiecte de studiu, surse, metode, (2000): 52-53, http://www.nec.ro/fundatia/nec/publications/istoria.pdf, accesat 04.10.2009.
11 Coman, Mass media, 134 -138.
12 Coman, Mass media, 135.
13 Coman, Mass media, 135.
14 Am arătat subiecţilor o serie de poze din PU şi i-am rugat să descrie acel loc; la ce se gândesc când văd acele poze; ce cuvinte le vin în minte în acel moment.
15 Mihaela Miroiu, „Locuri memoriale din România. Piaţa Universităţii” (2008), fragment interviu film
16 Coman, Mass media, 134.
17 Analiză dezbateri film.
18 Vezi nota 14.
19 Miroiu, „Locuri memoriale din România.”, fragment interviu film.
20 Imagini de la Mineriada din 1990, http://www.youtube.com/watch?v=Cbe3VSlAOTI, accesat 04.10.2009.
21 Nora, Les Lieux, XIX.

Bibliografie

Cărţi:

-  Coman, Mihai, (2003), Mass media mit si ritual, Iasi, Polirom;

-  Crane, S. A., (2000), Museums and memory. Stanford, Calif., Stanford University Press;

-  Habermas, Jürgen, (1978), L’espace public, Paris,Editions Payot;

-  Nicolau, Irina, (1997), Piaţa Universităţii, Bucureşti,Editura Nemira;

-  Nora, Pierre, (1984), Les Lieux de Mémoire, Volume 1: La République, Paris, Gallimard;

-  Rappaport, J., (1990), The politics of memory: native historical interpretation in the Colombian Andes, Cambridge, Cambridge University Press;

-  Ricœur, Paul, (2000), La mémoire, l’histoire, l’oubli, Paris, Seuil.

Capitole din cărţi:

-  Collier, John, (1967), Visual Anthropology: Photography as a Research Method, New York: Holt, Reinhart and Winston [chapter1];

Articole de specialitate:

-  Appadurai, A., (1981), “The Past as a Scarce Resource.” Man 16(2);

-  Armstrong, K., (2000), “Ambiguity and Remembrance: Individual and Collective Memory in Finland”, merican Ethnologist 27(3);

-  Banks, Marcus, (1995), Visual research methods, Social Research Update 11

-  Jedlowski, P.,  (2001), Memory and Sociology. Time & Society 10(1);

-  Kansteiner, W., (2002), Finding Meaning in Memory: A methodological critique of collective memory studies,  History and Theory;

-  Lavabre, Marie-Claire, (1994), “Usages du passé, usages de la mémoire”, Revue Française de Science Politique, n° 3/1994;

-  Szurek, Jean-Charles, (2000), „Pentru o memorie democraticã a trecuturilor traumatizante”, Istoria recentã în Europa: obiecte de studiu, surse, metode, http://www.nec.ro/fundatia/nec/publications/istoria.pdf, accesat 04.10.2009

Site-uri internet:

- Valeriu Antonovici, Mirel Bănică, „Locuri memoriale din România. Piaţa Universităţii”, (2008), http://filmandmemorii.blogspot.com/2008/03/postez-o-prezentare-celui-mai-recent.html (fragment din film), accesat 04.10.2009

-  Mirel Bănică, „Locuri memoriale din România. Piaţa Universităţii” (2008), http://filmandmemorii.blogspot.com/search?updated-max=2009-02 27T11%3A06%3A00%2B02%3A00&max-results=4 , accesat 04.10.2009

- Imagini de la Mineriada din 1990,  http://www.youtube.com/watch?v=Cbe3VSlAOTI, accesat 04.10.2009

-  Vladimir Tismăneanu, „SENATUL EVZ: Anul revoluţionar 1989 (II)”, 4 februarie 2009, http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/838406/SENATUL-EVZ-Anul--revolutionar-1989-II/ , accesat 04.10.2009


Sfera Politicii " Crize instituţionale; puterea executivă", nr. 139, septembrie 2009

VALERIU ANTONOVICI - Drd. în cadrul Şcolii Doctorale în Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Beneficiar al proiectului „Burse doctorale în sprijinul cercetării: Competiti-vitate, calitate, cooperare în Spaţiul European al Învăţământului Superior”, proiect cofinanţat de Uni-unea Europeană prin Fondul Social European, Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurse-lor Umane 2007-2013.


SENATUL EVZ: Anul revoluţionar 1989 (II)

Vladimir Tismăneanu



Publicat, Miercuri, 04 Februarie 2009 în Evenimentul Zilei



Vladimir Tismăneanu: "A reflecta asupra a ceea ce sa petrecut în urmă cu două decenii nu este câtuşi de puţin un exerciţiu scolastic." Efectele acelor momente tumultuoase, practicile simbolice şi instituţionale născute atunci (forumuri, ipostazele carnavaleşti ale revoluţiilor din Polonia ori Germania de Est discutate de Padraic Kenney într-o carte tradusă la Ed. Curtea Veche), agonia socialismului dinastic în România şi zvârcolirile ultimilor lideri stalinişti din ceea ce era încă Blocul Sovietic - toate acestea vorbesc despre o dramă istorică de proporţii uriaşe. Anul 1989 a reprezentat o mutaţie axiologică, finalul religiei politice inspirată de preceptele bolşevismului, resurecţia idealurilor liberale (drepturile inalienabile ale omului, libertate, societate civilă, economie de piaţă, demolarea structurilor despotic-etatiste, reclădirea firului întrerupt al tradiţiei naţionale etc.). Am meditat la aceste lucruri văzând zilele trecute un film despre „Locuri memoriale din România: Piaţa Universităţii“, datorat lui Mirel Bănică şi lui Valeriu Antonovici (o creaţie total independentă, filmată şi finanţată de autori). Nu este o producţie spectaculoasă, nu se caută efecte superficiale, dar avem de-a face în schimb cu un efort sobru şi neliniştitor de a avertiza asupra riscurilor amneziei, ale obliterării memoriei. Există în inima Bucureştiului un loc despre care putem spune, împreună cu Mihai Neamţu, că are dimensiunea sacralităţii.....
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/838406/SENATUL-EVZ-Anul--revolutionar-1989-II/


http://cerculmihaipop.wordpress.com/2009/04/30/locuri-memoriale-din-romania-piata-universitatii/


Filmul lui Valeriu Antonovici şi Mirel Bănică trebuie salutat, este o îmbinare de istorie orală (mărturiile oamenilor şi tema aleasă) şi antropologie culturală (interviurile, privirea realizatorilor, diversitatea intervievaţilor, realizarea tehnică a filmului). Le mulţumim lui Valeriu şi lui Mirel Bănică pentru oportunitatea de a fi văzut filmul şi pentru că l-au realizat. Îl recomandăm pentru viitoare cercetări pe tema respectivă dar şi pentru studenţi sau cercetători în antropologie vizuală. (continuare) .Raluca Moise

joi, 1 mai 2008

Pastele Blajinilor....

„Reprezentările mitice sunt false în raport cu lucrurile, dar sînt

adevărate în raport cu subiecţii care le gândesc”

E. Durkheim, 1995, p. 177 din Pragmatisme et sociologie,

Paris, Alcan (ediţia I : 1924)


Paştele Blajinilor

Atât în calendarul ritual religios cât şi în calendarul tradiţional putem găsi mai multe zile dedicate morţilor.
În aceste zile se pomenesc cei răposaţi, însă este o zi specială, o „onomastică”[1] a acestora, când ei sunt printre noi[2], şi anume de Paştele Blajinilor.
Paştele Blajinilor, după cum spune dicţionarul „Obiceiuri populare de peste an”, este o sărbătoare populară cu dată mobilă, sinonimă cu Paştele Morţilor sau cu Lunea Morţilor, dedicată spiritelor moşilor şi strămoşilor. Blajini înseamnă oameni blânzi şi paşnici, incapabili de a face rău, care s-ar afla într-o lume îndepărtată, la vărsarea Apei Sâmbetei în Sârbul Pământului. Ei sunt anunţaţi că a sosit Paştele de către oamenii de aici care aruncă în apele curgătoare cojile de ouă sparte în timpul înroşitului sau la prepararea alimentelor rituale (cozonac, pască). Când sosesc cojile de ouă în ţara lor îndepărtată, în general după o săptămână de opt zile, se serbează separat „aici” şi „acolo” Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor. Credincioşii depun ofrande pe morminte, bocesc morţii, împart pomeni, fac libaţiuni, se întind mese festive (rituale) în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la iarbă verde. „Acolo”, după un an de post şi izolare, bărbaţii se întâlnesc cu femeile pentru procreere, se ospătează cu resturile de alimente trimise pe apă, căzute pe pământ şi iarbă, sau date de pomană de rudele de „aici”. Astfel, oamenii îşi imaginau că pot petrece Paştele cu moşii şi strămoşii „aici” prin venirea spiritelor morţilor când se Deschid Mormintele şi cerurile – Joinari sau separat, oamenii „aici” şi Blajinii „acolo”, dar cu alimente şi băutură expediate prin diferite tehnici de oamenii de „aici”.[3]
Această sărbătoare este cunoscută în popor şi sub numele de Paştele Morţior - Sărbătoare populară cu dată mobilă, ţinută în prima zi de luni după Duminica Tomei, sinonimă cu Lunea Morţilor şi Paştele Blajinilor, dedicată morţilor, moşilor şi strămoşilor, se fac pomeni (ouă roşii, pască, colaci) şi libaţiuni, se organizază ospeţe rituale în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la iarbă verde (p. 148 idem).
[1] Zi de naştere - Interviu Preotul Satului Pelinia
[2] Sau noi printre ei; vezi capitolul I.II şi III unde voi face referiri mai în profunzime; (morţii printre vii sau viii printre morţi)
[3] Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an Dicţionar. Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1997, p. 148

Fotoreportaj




























sâmbătă, 22 martie 2008

Locuri memoriale din România. Piaţa Universităţii



Vineri, 23 mai,
16:30, la SNSPA în cadrul CINEPOLIS are loc proiecţia filmului

„Locuri memoriale din România. Piaţa Universităţii”
Joi, 17 aprile, de la ora 18:30, la MTR are loc PREMIERA filmului „Locuri memoriale din România. Piaţa Universităţii”, realizat de Valeriu Antonovici (masterand antropologie culturală) si Mirel Banica (socilog la Colegiul Noua Europă).
Gazda şi moderatorul discuţiilor va fi directorul Muzeului Ţăranului Român Prof. VINTILĂ MIHĂILESCU.

VĂ INVITĂ LA O DEZBATERE PE ACEASTĂ TEMĂ.
Gazda şi moderatorul discuţiilor va fi directorul Muzeului Ţăranului Român Prof. VINTILĂ MIHĂILESCU.

INTRAREA LIBERĂ

Memoria şi uitarea se găsesc în acelaşi raport ca şi viaţa şi moartea, ne spune antropologul francez Marc Augé. Piaţa Universităţii din Bucureşti este locul memorial unde această afirmaţie se verifică perfect : moartea, sacrificiul suprem şi urmele succesive ale cultului morţilor intră în fuziune cu uitarea şi dorinţa de distanţare faţă de trecut.

Filmul nostru NU îşi propune să descopere cine a tras în decembrie 1989. Nici câţi morţi au fost în iunie 1990. Pentru aceste treburi delicate există istorici profesionişti şi institute de cercetare serioase, cu bani de la buget.

Noi am dorit doar să punem pe ecran capacitatea de metamorfoză a Pieţei. Să arătăm că memoria generaţională rezistă la manipulare şi instrumentalizare politică, la aproape două decenii de la evenimente. Să înţelegem de ce ea, Piaţa, s-a transformat într-un loc de condensare a entuziasmului colectiv şi a revoltelor noastre spontane. Si, într-un final, să încercăm să vedem care-i va fi viitorul.

Au depus mărturie nu doar oamenii întâlniţi în Piaţă, de la 16 la 86 de ani, ci şi arhitecţi, sociologi, teologi, filozofi, dar şi imaginile semnelor memoriale risipite în Piaţă. Sunteţi invitaţi să priviţi acest film documentar independent.

Memoria ca reacţie împotriva ireversibilului, uitarea ca formă de a rămâne fideli. (M.Banica)


Structura filmului:

1. Spatiu geografic – spatiu fizic

2. Spatiu sacru

3. Uitarea

4. Loc memorial

5. Viitorul Pietei Universitatii



Un film realizat de Valeriu Antonovici şi Mirel Bănică 2008

Memoria Pieţei Universităţii
Reflecţii pe marginea unui film
Autor:
Cristian CERCEL

sursa - http://www.observatorcultural.ro/Memoria-Pietei-Universitatii*articleID_19615-articles_details.html

Filmul Piaţa Universităţii a fost realizat de Valeriu Antonovici (masterand în antropologie culturală) şi Mirel Bănică (sociolog la Colegiul Noua Europă), cei doi propunîndu-şi să înfăţişeze, în cuvintele celui din urmă, „capacitatea de metamorfoză a Pieţei.“ La baza sa se află dorinţa de a documenta o stare de fapt ai cărei termeni-cheie sunt uitare şi ireversibil. Memoria Pieţei Universităţii se şterge. Întrebarea aici nu este dacă e bine sau e rău: e pur şi simplu. Filmul realizat de Antonovici şi Bănică arată, cu mijloace precare şi cu autenticitatea imperfecţiunii, dînd seamă de alte precarităţi şi de alte imperfecţiuni, ceea ce este.

Se ia o cameră video, se alege un loc cu semnificaţii pentru istoria recentă a bucureştenilor şi se porneşte la realizarea unui film. Să-i zicem, documentar; să-i zicem, etnologic; să-i zicem cum vreţi, pentru că, la urma urmei, nu asta este important. Realizat de Valeriu Antonovici şi Mirel Bănică, filmul Piaţa Universităţii, prezentat joi, 17 aprilie, în sala Horia Bernea a Muzeului Ţăranului Român, porneşte de la o întrebare licită, chit că întrucîtva superfluă: „Ce facem cu locurile memoriale ale istoriei noastre?“. Licită pentru că e, în fond, de bun simţ să ne punem o astfel de întrebare; superfluă pentru că, în postcomunismul nostru ce îmbrăţişează valorile unui capitalism barbar urmele se şterg şi şterse vor rămîne.

Valeriu Antonovici stă cu camera pe umăr, împrumutată şi cărată, laolaltă cu trepiedul, prin tramvaie şi autobuze hiperaglomerate, Mirel Bănică îi intervievează pe cei care trec prin Piaţa Universităţii, dar şi intelectuali care să ofere păreri „de specialist“ (Augustin Ioan, Mihaela Miroiu, Mihail Neamţu, Ştefan Vianu), pentru a afla ce înseamnă acest loc central al Bucureştiului astăzi.
Rolul asumat al filmului stă exclusiv în punerea întrebării şi nicidecum în găsirea răspunsului. Oamenii răspund, în fundal se aude zgomotul infernal al Bucureştiului – oare cîte claxoane auzim zilnic în Capitală? –, imaginile surprinse (între noiembrie 2007 şi ianuarie 2008) accentuează starea de fapt deplorabilă în care se găseşte Piaţa Universităţii (o fîntînă arteziană care nu funcţionează, gunoi, mult gunoi, o clădire a universităţii cenuşie şi deprimantă, o parcare sufocantă, afişe publicitare obositoare).

În spatele filmului se află referinţa bibliografică la Pierre Nora şi a lui trilogie, Lieux de Mémoire, care lansează un concept ce face în ultimii ani carieră în lumea academică şi intelectuală occidentală. Pe Pierre Nora nu catadicseşte nimeni să-l traducă în româneşte, pe Maurice Halbwachs (cel care a introdus termenul de „memorie colectivă“ în discursul sociologic) îl avem tradus doar de un an, la Institutul European din Iaşi, cartea neprimind, după ştiinţa mea, nici o atenţie în presa culturală, astfel că tentativa lui Mirel Bănică de racordare a discursului intelectual românesc la cel occidental este cel mai probabil sortită eşecului: noi cu ai noştri şi cîţiva dintr-ai lor, ei cu ai lor.
Chestiunea locurilor de memorie ale Bucureştiului poate fi privită din două puncte de vedere care, desigur, se întîlnesc, dar care, în acelaşi timp, îşi au existenţa lor de sine stătătoare. Pe de-o parte, problema poate fi privită din punct de vedere al politicii istoriei. Plăcerea cu care se înfiinţează institute de studiu şi cercetare (a Revoluţiei Române, a Crimelor Comunismului, a Totalitarismului ş.a.m.d.), laolaltă cu transformarea Pieţei Universităţii într-un spaţiu care aminteşte din ce în ce mai puţin de evenimentele din decembrie 1989 şi din iunie 1990, dă seamă despre modul de abordare a revoltelor anticomuniste din Bucureşti: acestea sînt transformate într-un apanaj al „elitelor“, în timp ce urmele lor brute sînt şterse (vezi cazul inscripţiilor de pe zidurile Universităţii de Arhitectură) ori abstractizate (vezi monumentul lui Ghilduş din Piaţa Revoluţiei: cîtă lume ştie la ce se referă?). În plus, faptul că Piaţa Universităţii este un spaţiu fundamental atît pentru decembrie 1989, cît şi pentru iunie 1990 ambiguizează relaţia puterii (oricare ar fi fost ea, din 1989 încoace) cu locul. Prin urmare, fosta Piaţă a Comitetului Central, spaţiu care face trimitere la fuga lui Ceauşescu, este potenţată ca loc de memorie al Revoluţiei din 1989, pentru Piaţa Universităţii existînd o adevărată competiţie (vezi reacţia lui Emil Constantinescu atunci cînd Traian Băsescu a hotărît să apară în faţa bucureştenilor, să dea „raportul despre starea naţiunii“ – „e a mea!“, „ba e a mea!“) din care cîştigător nu iese nimeni. PSD-ul a avut o relaţie ambiguă cu locul din cauza mineriadelor (vi-l puteţi imagina pe Ion Iliescu ţinînd un discurs în Piaţa Universităţii?), în timp ce celelalte partide şi alianţe anticomuniste s-au folosit de Piaţa Universităţii (şi se mai folosesc încă), dar nu îndrăznesc să o facă prea tare: cu toţii au schelete în dulap.

În acelaşi timp, modul în care este tratată Piaţa Universităţii se integrează în problema mai largă a grijii arătate spaţiului public în Capitală, fie el loc al memoriei ori nu. În această privinţă, situaţia este mult mai clară: poate că politica istoriei ridică semne de întrebare şi probleme ceva mai complexe, dar spaţiul public nu, întrucît, de fapt şi de drept, nu există. Piaţa Universităţii arată ca naiba pentru că locuitorii Bucureştiului nu formează o comunitate autentică, dintr-o multitudine de motive. Într-un oraş mutilat de comunism şi de postcomunism deopotrivă (în numele progresului de fiecare dată), tot ceea ce ar trebui să fie spaţiu public, deci inclusiv Piaţa Universităţii, reprezintă o oglindă a evoluţiei galopante spre consumerism imbecilizant şi o recădere în starea de minorat politic. Nu Kant şi Habermas furnizează bibliografia înţelegerii evoluţiei relaţiei bucureşteanului (şi a edililor Capitalei) cu Piaţa Universităţii, ci biletele agramate ale lui Adriean Videanu şi cotidianul Libertatea.

Oricum, filmul lui Antonovici şi Bănică este binevenit. Doar că starea de fapt a postcomunismului românesc şi a relaţiei acestuia cu istoria recentă e, dacă-mi permiteţi, tristă. Unde se dovedeşte că cei care au ieşit pe străzi în 1989 (şi în 1990) habar nu aveau ce vor, iar cei care ar putea ieşi acum pe străzi ştiu ce vor şi vor lucruri tare plictisitoare şi nu-şi dau seama că au prea puţin control asupra propriilor existenţe.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------

1989, l’année de la révolution (II) éfléchir sur les événements survenus il y a vingt ans n'est nullement un exercice académique futile. Les effets de cette période tumultueuse, les pratiques symboliques et institutionnelles nées alors (les formes et simulacres carnavalesques des révolutions de Pologne ou d’Allemagne de l’Est discutés par Padraic Kenney dans un ouvrage traduit par les éditions Curtea Veche), l’agonie du socialisme dynastique en Roumanie et les ultimes sursauts des derniers leaders stalinistes de ce qui était alors encore le bloc soviétique : tout cela évoque un drame historique de proportions gigantesques. L’année 1989 a représenté une mutation axiologique, la fin d’une religion politique inspirée des préceptes du bolchévisme, la résurrection des idéaux libéraux (les droits inaliénables de l’homme, la liberté, la société civile, l’économie de marché, la destruction des structures despotiques de l’Etat, le renouement avec le fil interrompu de la tradition nationale, etc.). R
J’ai réfléchi à ces problèmes en visionnant il y a quelques jours un film sur « Les lieux de mémoire en Roumanie : la Place de l’Université », réalisé par Mirel Banica et Valeriu Antonovici (une création totalement indépendante, filmée et financée par les auteurs). Ce n’est pas une oeuvre spectaculaire, les auteurs n’ont pas cherché à produire des effets superficiels. En revanche, il s'agit d'une création sobre et inquiétante, destinée à avertir contre les risques de l’amnésie et de l’oblitération de la mémoire. Il existe, au coeur de Bucarest, un lieu dont on peut dire, avec Mihai Neamtu, qu’il a une dimension sacrée. La Place de l’Université représente, sur le plan symbolique, comme le souligne Mihaela Miroiu dans le film, le lieu de la résistance, du martyr et de la révolte. Un tel lieu devrait être d’une façon ou d’une autre marqué, identifié par la création d’un espace du souvenir et du recueillement. J’ose proposer au maire de la capitale, Sorin Oprescu, qu'il considère la possibilité de transformer l'une des « alvéoles » construites récemment en un tel mémorial. Protégé par des parois de verre, il pourrait présenter des images liées au mois de décembre ensanglanté de l’année 1989, de ce qu’a représenté le grand espoir de la zone libre de néo-communisme, mais également des mineriade organisées par le gouvernement Iliescu-Roman. On pourrait y projeter des extraits de film, et les passants intéressés pourraient s’arrêter quelques minutes en face de ces séquences à propos d’un lieu vital de la vérité historique. Dans le film sont interviewés des étudiants, des vendeuses de fleurs, des retraités, tout un monde divers, bariolé, mais tout ce qu’il y a de plus réel. Trop rares sont ceux qui se rappellent, ou savent, ce qu’a été en fait cette place. L’occultation de la mémoire était l’un des objectifs du totalitarisme communiste. Dans le cas roumain, la loi du silence, de la peur, de la culpabilité non-assumée et du manque de remords pour les horreurs du passé s’est prolongée sous le signe de l’engourdissement de l'esprit critique et de l’inconscience morale. Si l'une des télévisions du pays diffuse ce documentaire troublant, vous verrez que, en réalité, la mémoire contemporaine est pleine de « trous », que ceux qui n’ont aucune idée de ce qu’a été la dictature communiste, du massacre des jeunes innocents ordonné par la dictature décrépite de Ceausescu, des moments d'enthousiasme et de renaissance spirituelle spontanée en avril-mai 1990, sont légion. Comme l’affirme une étudiante dans le film: « En Roumanie, l'histoire ne dure pas plus de trois jours. »
Source : Evenimentul Zilei, Bucarest, 04.02.2009

marți, 26 februarie 2008


Flaherty, Robert J. 1922 ‘How I Filmed 'Nanook of the North'’, World's Work, October: 632-640 and Robert Flaherty 1922, Nanook of the North

video

Comentariile colegilor de la master (nu mai stiu sigur cine a comentat - sa se anunte -) )

Este titlul filmului documentar mut realizat de Robert J.Flaherty în 1922, despre viaţa unei familii de eschimoşi Inuit, în Canada arctică. Este considerat a fi primul documentar de lung metraj care a avut succes comercial.
Robert Flaherty – regizorul şi producătorul filmului – nu avea o pregătire academică în domeniul antropologiei sau etnografiei (nici măcar în domeniul ştiinţelor umaniste). Interesul său pentru film, pe de o parte, şi pentru viaţa anumitor populaţii izolate, pe de altă parte, s-a dezvoltat datorită unor expediţii (cu scop economic – şi anume cercetarea resurselor de fier ale insulelor din regiune), întreprinse de-a lungul coastei estice a Golfului Hudson. Iar după succesul primului său film, a fost solicitat în repetate rânduri pentru a realiza documentare similare; astfel, s-au născut „Moana” (1926), filmat în Samoa, „The Twenty-four Dollar Island” (1927) scurt documentar despre New York, „Man of Aran” (1934), despre greutăţile vieţii în Insula Aran (Irlanda), într-o societate considerată atunci ca fiind aproape primitivă, „The Land” (1942), făcut la cererea Departamentului pentru Agricultură al Statelor Unite, „Louisiana Story” (1945), un documentar propagandist făcut pentru compania petrolieră Standard Oil.
Deşi neinstruit în spiritul antropologiei, Flaherty a folosit tehnici specifice acesteia – observaţia participativă, participarea la activităţile comunităţilor timp de pese un an, locuirea împreună cu subiecţii – tehnici la care a apelat în mod natural, din cerinţele şi nevoile impuse de contextul muncii sale.
Dar, probabil tocmai datorită acestei lipse de instruire, regizorul a adăugat destulă ficţiune în documentarele sale şi şi-a cosmetizat personajele
[1] – ceea ce a făcut ca lucrările sale să devină vulnerabile din punct de vedere etic. I s-au adus şi i se aduc critici puterice datorită faptului că 1.) inventa întâmplări, în care subiecţii erau puşi să joace, pentru a face filmul mai palpitant, cu intrigă şi fir epic; 2.) făcea o selecţie a celor mai fotogenici dintre subiecţii săi, care apoi jucau roluri de membri ai familiei centrale în film. În plus, a fost criticat pentru ultimul său film, care lăuda şi exagera la maximum avantajele aduse de exploatările petroliere în Louisiana – care, în mod evident, erau mai mult nocive şi dezavantajoase pentru locuitori; cu toate acestea, scenariul filmului a primit o nominalizare pentru premiile Oscar.

Flaherty, Robert J. 1922 ‘How I Filmed 'Nanook of the North'’, World's Work, October: 632-640
http://www.cinemaweb.com/silentfilm/bookshelf/23_rf1_2.htm
„Adventures with the Eskimos to Get Pictures of Their Home Life and Their Battles with Nature to Get Food. The Walrus Fight”

Textul prezintă premizele demersului lui Flaherty şi câteva episoade importante din timpul filmărilor. Practic, este o parte din povestea filmului „Nanook of the North”.
Premizele
Autorul mărturiseşte cum „intrarea în teren” i-a fost mediată de o serie de expediţii comerciale, lansată în august 1910: Sir William MacKenzie, proprietarul căi ferate transcontinentale Canadian Northern – aflată atunci în primele faze de construcţie – a finanţat cele 4 expediţii ale lui Flaherty, pe coasta de est a Golfului Hudson, pe parcursul a 6 ani. Camera de filmat care completa echipamentul era destinată înregistrării aspectelor din viaţa şi mediul eschimoşilor – ca instrument de documentare a zonei. În iarna dintre anii 1913 şi 1914 acest instrument şi-a dovedit utilitatea, înregistrând aproximativ 9 000 metri de rolă de film despre Insula Baffin şi „băştinaşi”. Dar materialul, odată adus la Toronto pentru editare, a fost pierdut într-un incendiu – accident care nu l-a descurajat pe realizator, ci l-a ambiţionat pentru a nouă expediţie şi pentru realizarea unor filmări mai profesioniste.
Noul proiect al lui Flaherty – după cum mărturiseşte – era un film despre greutăţile vieţii arctice şi modul în care eschimoşii le înfruntă, în lupta pentru supravieţire. Pentru acest proiect, a reuşit să obţină sprjinul proprietarului unui mare lanţ comercial de blănuri – care avea numeroase posturi de colectare în nordul Canadei. Unul dintre posturi se afla chiar în zona de nord-est a Golfului Hudson (la Capul Dufferin), zona de interes pentru Flaherty, care şi-a stabilit baza chiar acolo.
Începutul
A început călătoria către Capul Dufferin pe 18 iunie 1920 şi a ajuns către mijlocul lunii august, însoţit de peste 20 000 metri de rolă de film şi aparatura necesară pentru proiecţii şi pentru o primă prelucrare a filmului; intenţia lui era de a arăta eschimoşilor materialul filmat despre ei, pentru ca ei să-l corecteze sau să-l îmbunătăţească. Dintre băştinaşii pe care cei din postul Cap Dufferin îi cunoşteau, au fost aleşi câţiva care să lucreze împreună cu Flaherty. Nanook (Allakariallak pe adevăratul său nume) se număra printre aceştia, el fiind şi un personaj deosebit, cunoscut de populaţia din regiune; alături de el, alţi 3 tineri, împreună cu soţiile, copiii şi câinii pentru sănii.
Prima filmare
În continuare, autorul povesteşte despre prima experienţă filmată împreună cu Nanook şi ajutoarele sale: vânătoarea de morse – la sugestia lui Nanook. Flaherty descrie destul de amănunţit expediţia către ţărmurile cu morse şi aventura vânătorii.
Am remarcat 2 aspecte: pe de o parte, faptul că majortatea celor care au aflat de expediţie, a vrut să participe; şi că Nanook şi-a jucat cu mândrie „rolul” asumat, de vânător viteaz; pe de altă parte, faptul că regizorul a preferat să rămână în spatele camerei de filmat, decât să vină în ajutorul vânătorilor, atunci când aceştia au insistat ca el să împuşte prada deja rănită de harponul lor (faptul că nu a intervenit, a făcut ca vânătorii să fie expuşi pericolului de a fi răniţi de morsa care se zbătea lovită).
Primele proiecţii
Expediţia odată întoarsă, Flaherty a proiectat imaginile vânătorii, pentru toţi inuiţii din comunitate. Au reacţionat ca şi cum ar fi fost în faţa faptelor reale; iar filmul a ajuns să fie cunoscut în întreaga regiune, toate familiile care veneau în preajma postului au cerut să vadă filmul cu marea vânătoare („Iviuk Aggie”). Însuşi autorul recunoaşte că proiecţiile au schimbat relaţia între el şi comunitate. Ca dovada a apropierii şi întăririi relaţiei, familiile din vecinătatea postului (cu care lucrase până atunci) s-au mutat în locuinţa lui Flaherty, odată cu venirea iernii. Pe de o parte, Flaherty s-a bucurat de ajutorul pe care ei i l-au dat în prelucrarea filmelor, cărând apă (de la o copcă aflată destul de departe de laborator). Pe de altă parte, familiile de inuiţi s-au bucurat de adăpostul de iarnă şi de discurile cu muzică, ascultate la gramofon.
A doua expediţie
În aceeaşi iarnă, Nanook i-a propus regizorului o nouă expediţie, pentru un film şi mai ambiţios şi eroic: o vânătoare de urşi, în ţinuturile aflate la peste 60 km în nord, la Capul Sir Thomas Smith. Autorul povesteşte cum argumentele şi entuziasmul lui Nanook l-au convins; şi a pornit expediţia pe 17 ianuarie 1921, pregătindu-se să atingă destinaţia în 8 zile.
Textul descrie amănunţit dificultăţile pe care le-a întâmpinat expediţia: vremea nefavorabilă; lipsa oricărui vânat, care a dus la scăderea rezervelor de hrană, epuizarea şi înfometarea câinilor; imposibilitatea de a calcula distanţa faţă de Capul Sir Thomas Smith – unde expediţia a ajuns abia după 2 săptămâni şi jumătate. Deşi aici au găsit şi au vânat foci, refăcându-şi forţele şi rezervele, au descoperit urme de urşi (care puteau fi găsiţi în câteva zile), exploratorii au fost nevoiţi să se întoarcă la Capul Dufferin, datorită timpului scurt pe care Flaherty îl avea la dispoziţie pentru toate filmările şi prelucrările plănuite. S-au întors pe 10 martie, după 55 de zile şi 180 km de mers în zăpadă.
Finalul fragmentului
Autorul mărturiseşte „but it was not all loss: I was richer by a fuller knowledge of the fine qualities of my sterling friends, the Eskimos”.

Despre film
Este considerat a fi o încercare de „etnografie recuperatorie” vizuală (salvage ethnography)
[2], prin faptul că documentează anumite practici pe cale de dispariţie; dar nu este „etnografie pură”, pentru că înscenează foarte mult din popularitatea acestor practici (de exemplu, eschimoşii vânau deja de mut timp cu puşti cumpărate de la „albi”, dar Flaherty a insistat ca ei să apară în scenele de vânătoare folosind doar harpoanele). Iar scopul înscenării era unul nu foarte ştiinţific – de a spune povestea populaţiei inuite într-un mod uşor dramatic şi eroic.

http://www.youtube.com/watch?v=cLERFRQl5EY
Chiar dacă se văd doar 8 minute din film, merită să vă uitaţi. Este de remarcat faptul că multe dintre secvenţe sunt legate de prezenţa canoei şi de legătura acesteia cu familia. În cele 8 minute, totul pare idilic.
În imaginea în care familia face troc cu „albii”, oferind blănuri în schimbul cuţitelor şi mărgelelor, regizorul nu face nici un comentariu asupra inechităţii schimbului. Mă întreb dacă este doar neutralitatea observatorului sau este faptul că filmul a fost finanţat chiar de proprietarul afacerii cu blănuri.
Cred că filmele lui Flaherty sunt un subiect bun pentru a aduce în discuţie aspectele etice ale documentarului în general şi filmului etnografic în special.
[1] La fel s-a întâmplat şi în cazul filmului “Nanook of the North”.
[2] http://en.wikipedia.org/wiki/Nanook_of_the_North

Going Tribal Tourist Gazes

Caplan, Pat 2005 ‘In search of the exotic: A discussion of the BBC2 series Tribe’
Anthropology Today, Volume 21, Number 2, April 2005, pp. 3-7(5)
and
BBC2/ Discovery, Going Tribal - Tourist Gazes

video

miercuri, 30 ianuarie 2008

Tovarăşu' la 90

Şi în acst an „membrii şi simpatizanţii PCR s-au adunat la mormântul Marelui Conducător Român”....

Anul acesta, în comparaţie cu anul trecut, simpatizanţii erau mai bătrâni, mai obosiţi, mai puţin vorbăreţi.... şi îmbrăcaţi în exact aceleaşi haine de „sărbătoare” ca şi anul trecut. Mustăţile le sunt mai albe şi mai lungi....

Montajul filmuleţului este unul văzut prin mai multe prizme „muzicale” - fiecare vede ce vrea - concluzia este una - MEMORIA ESTE DIFERITĂ PENTRU FIECARE....

video

A apărut o eroare în acest obiect gadget