sâmbătă, 22 martie 2008

Locuri memoriale din România. Piaţa Universităţii



Vineri, 23 mai,
16:30, la SNSPA în cadrul CINEPOLIS are loc proiecţia filmului

„Locuri memoriale din România. Piaţa Universităţii”
Joi, 17 aprile, de la ora 18:30, la MTR are loc PREMIERA filmului „Locuri memoriale din România. Piaţa Universităţii”, realizat de Valeriu Antonovici (masterand antropologie culturală) si Mirel Banica (socilog la Colegiul Noua Europă).
Gazda şi moderatorul discuţiilor va fi directorul Muzeului Ţăranului Român Prof. VINTILĂ MIHĂILESCU.

VĂ INVITĂ LA O DEZBATERE PE ACEASTĂ TEMĂ.
Gazda şi moderatorul discuţiilor va fi directorul Muzeului Ţăranului Român Prof. VINTILĂ MIHĂILESCU.

INTRAREA LIBERĂ

Memoria şi uitarea se găsesc în acelaşi raport ca şi viaţa şi moartea, ne spune antropologul francez Marc Augé. Piaţa Universităţii din Bucureşti este locul memorial unde această afirmaţie se verifică perfect : moartea, sacrificiul suprem şi urmele succesive ale cultului morţilor intră în fuziune cu uitarea şi dorinţa de distanţare faţă de trecut.

Filmul nostru NU îşi propune să descopere cine a tras în decembrie 1989. Nici câţi morţi au fost în iunie 1990. Pentru aceste treburi delicate există istorici profesionişti şi institute de cercetare serioase, cu bani de la buget.

Noi am dorit doar să punem pe ecran capacitatea de metamorfoză a Pieţei. Să arătăm că memoria generaţională rezistă la manipulare şi instrumentalizare politică, la aproape două decenii de la evenimente. Să înţelegem de ce ea, Piaţa, s-a transformat într-un loc de condensare a entuziasmului colectiv şi a revoltelor noastre spontane. Si, într-un final, să încercăm să vedem care-i va fi viitorul.

Au depus mărturie nu doar oamenii întâlniţi în Piaţă, de la 16 la 86 de ani, ci şi arhitecţi, sociologi, teologi, filozofi, dar şi imaginile semnelor memoriale risipite în Piaţă. Sunteţi invitaţi să priviţi acest film documentar independent.

Memoria ca reacţie împotriva ireversibilului, uitarea ca formă de a rămâne fideli. (M.Banica)


Structura filmului:

1. Spatiu geografic – spatiu fizic

2. Spatiu sacru

3. Uitarea

4. Loc memorial

5. Viitorul Pietei Universitatii



Un film realizat de Valeriu Antonovici şi Mirel Bănică 2008

Memoria Pieţei Universităţii
Reflecţii pe marginea unui film
Autor:
Cristian CERCEL

sursa - http://www.observatorcultural.ro/Memoria-Pietei-Universitatii*articleID_19615-articles_details.html

Filmul Piaţa Universităţii a fost realizat de Valeriu Antonovici (masterand în antropologie culturală) şi Mirel Bănică (sociolog la Colegiul Noua Europă), cei doi propunîndu-şi să înfăţişeze, în cuvintele celui din urmă, „capacitatea de metamorfoză a Pieţei.“ La baza sa se află dorinţa de a documenta o stare de fapt ai cărei termeni-cheie sunt uitare şi ireversibil. Memoria Pieţei Universităţii se şterge. Întrebarea aici nu este dacă e bine sau e rău: e pur şi simplu. Filmul realizat de Antonovici şi Bănică arată, cu mijloace precare şi cu autenticitatea imperfecţiunii, dînd seamă de alte precarităţi şi de alte imperfecţiuni, ceea ce este.

Se ia o cameră video, se alege un loc cu semnificaţii pentru istoria recentă a bucureştenilor şi se porneşte la realizarea unui film. Să-i zicem, documentar; să-i zicem, etnologic; să-i zicem cum vreţi, pentru că, la urma urmei, nu asta este important. Realizat de Valeriu Antonovici şi Mirel Bănică, filmul Piaţa Universităţii, prezentat joi, 17 aprilie, în sala Horia Bernea a Muzeului Ţăranului Român, porneşte de la o întrebare licită, chit că întrucîtva superfluă: „Ce facem cu locurile memoriale ale istoriei noastre?“. Licită pentru că e, în fond, de bun simţ să ne punem o astfel de întrebare; superfluă pentru că, în postcomunismul nostru ce îmbrăţişează valorile unui capitalism barbar urmele se şterg şi şterse vor rămîne.

Valeriu Antonovici stă cu camera pe umăr, împrumutată şi cărată, laolaltă cu trepiedul, prin tramvaie şi autobuze hiperaglomerate, Mirel Bănică îi intervievează pe cei care trec prin Piaţa Universităţii, dar şi intelectuali care să ofere păreri „de specialist“ (Augustin Ioan, Mihaela Miroiu, Mihail Neamţu, Ştefan Vianu), pentru a afla ce înseamnă acest loc central al Bucureştiului astăzi.
Rolul asumat al filmului stă exclusiv în punerea întrebării şi nicidecum în găsirea răspunsului. Oamenii răspund, în fundal se aude zgomotul infernal al Bucureştiului – oare cîte claxoane auzim zilnic în Capitală? –, imaginile surprinse (între noiembrie 2007 şi ianuarie 2008) accentuează starea de fapt deplorabilă în care se găseşte Piaţa Universităţii (o fîntînă arteziană care nu funcţionează, gunoi, mult gunoi, o clădire a universităţii cenuşie şi deprimantă, o parcare sufocantă, afişe publicitare obositoare).

În spatele filmului se află referinţa bibliografică la Pierre Nora şi a lui trilogie, Lieux de Mémoire, care lansează un concept ce face în ultimii ani carieră în lumea academică şi intelectuală occidentală. Pe Pierre Nora nu catadicseşte nimeni să-l traducă în româneşte, pe Maurice Halbwachs (cel care a introdus termenul de „memorie colectivă“ în discursul sociologic) îl avem tradus doar de un an, la Institutul European din Iaşi, cartea neprimind, după ştiinţa mea, nici o atenţie în presa culturală, astfel că tentativa lui Mirel Bănică de racordare a discursului intelectual românesc la cel occidental este cel mai probabil sortită eşecului: noi cu ai noştri şi cîţiva dintr-ai lor, ei cu ai lor.
Chestiunea locurilor de memorie ale Bucureştiului poate fi privită din două puncte de vedere care, desigur, se întîlnesc, dar care, în acelaşi timp, îşi au existenţa lor de sine stătătoare. Pe de-o parte, problema poate fi privită din punct de vedere al politicii istoriei. Plăcerea cu care se înfiinţează institute de studiu şi cercetare (a Revoluţiei Române, a Crimelor Comunismului, a Totalitarismului ş.a.m.d.), laolaltă cu transformarea Pieţei Universităţii într-un spaţiu care aminteşte din ce în ce mai puţin de evenimentele din decembrie 1989 şi din iunie 1990, dă seamă despre modul de abordare a revoltelor anticomuniste din Bucureşti: acestea sînt transformate într-un apanaj al „elitelor“, în timp ce urmele lor brute sînt şterse (vezi cazul inscripţiilor de pe zidurile Universităţii de Arhitectură) ori abstractizate (vezi monumentul lui Ghilduş din Piaţa Revoluţiei: cîtă lume ştie la ce se referă?). În plus, faptul că Piaţa Universităţii este un spaţiu fundamental atît pentru decembrie 1989, cît şi pentru iunie 1990 ambiguizează relaţia puterii (oricare ar fi fost ea, din 1989 încoace) cu locul. Prin urmare, fosta Piaţă a Comitetului Central, spaţiu care face trimitere la fuga lui Ceauşescu, este potenţată ca loc de memorie al Revoluţiei din 1989, pentru Piaţa Universităţii existînd o adevărată competiţie (vezi reacţia lui Emil Constantinescu atunci cînd Traian Băsescu a hotărît să apară în faţa bucureştenilor, să dea „raportul despre starea naţiunii“ – „e a mea!“, „ba e a mea!“) din care cîştigător nu iese nimeni. PSD-ul a avut o relaţie ambiguă cu locul din cauza mineriadelor (vi-l puteţi imagina pe Ion Iliescu ţinînd un discurs în Piaţa Universităţii?), în timp ce celelalte partide şi alianţe anticomuniste s-au folosit de Piaţa Universităţii (şi se mai folosesc încă), dar nu îndrăznesc să o facă prea tare: cu toţii au schelete în dulap.

În acelaşi timp, modul în care este tratată Piaţa Universităţii se integrează în problema mai largă a grijii arătate spaţiului public în Capitală, fie el loc al memoriei ori nu. În această privinţă, situaţia este mult mai clară: poate că politica istoriei ridică semne de întrebare şi probleme ceva mai complexe, dar spaţiul public nu, întrucît, de fapt şi de drept, nu există. Piaţa Universităţii arată ca naiba pentru că locuitorii Bucureştiului nu formează o comunitate autentică, dintr-o multitudine de motive. Într-un oraş mutilat de comunism şi de postcomunism deopotrivă (în numele progresului de fiecare dată), tot ceea ce ar trebui să fie spaţiu public, deci inclusiv Piaţa Universităţii, reprezintă o oglindă a evoluţiei galopante spre consumerism imbecilizant şi o recădere în starea de minorat politic. Nu Kant şi Habermas furnizează bibliografia înţelegerii evoluţiei relaţiei bucureşteanului (şi a edililor Capitalei) cu Piaţa Universităţii, ci biletele agramate ale lui Adriean Videanu şi cotidianul Libertatea.

Oricum, filmul lui Antonovici şi Bănică este binevenit. Doar că starea de fapt a postcomunismului românesc şi a relaţiei acestuia cu istoria recentă e, dacă-mi permiteţi, tristă. Unde se dovedeşte că cei care au ieşit pe străzi în 1989 (şi în 1990) habar nu aveau ce vor, iar cei care ar putea ieşi acum pe străzi ştiu ce vor şi vor lucruri tare plictisitoare şi nu-şi dau seama că au prea puţin control asupra propriilor existenţe.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------

1989, l’année de la révolution (II) éfléchir sur les événements survenus il y a vingt ans n'est nullement un exercice académique futile. Les effets de cette période tumultueuse, les pratiques symboliques et institutionnelles nées alors (les formes et simulacres carnavalesques des révolutions de Pologne ou d’Allemagne de l’Est discutés par Padraic Kenney dans un ouvrage traduit par les éditions Curtea Veche), l’agonie du socialisme dynastique en Roumanie et les ultimes sursauts des derniers leaders stalinistes de ce qui était alors encore le bloc soviétique : tout cela évoque un drame historique de proportions gigantesques. L’année 1989 a représenté une mutation axiologique, la fin d’une religion politique inspirée des préceptes du bolchévisme, la résurrection des idéaux libéraux (les droits inaliénables de l’homme, la liberté, la société civile, l’économie de marché, la destruction des structures despotiques de l’Etat, le renouement avec le fil interrompu de la tradition nationale, etc.). R
J’ai réfléchi à ces problèmes en visionnant il y a quelques jours un film sur « Les lieux de mémoire en Roumanie : la Place de l’Université », réalisé par Mirel Banica et Valeriu Antonovici (une création totalement indépendante, filmée et financée par les auteurs). Ce n’est pas une oeuvre spectaculaire, les auteurs n’ont pas cherché à produire des effets superficiels. En revanche, il s'agit d'une création sobre et inquiétante, destinée à avertir contre les risques de l’amnésie et de l’oblitération de la mémoire. Il existe, au coeur de Bucarest, un lieu dont on peut dire, avec Mihai Neamtu, qu’il a une dimension sacrée. La Place de l’Université représente, sur le plan symbolique, comme le souligne Mihaela Miroiu dans le film, le lieu de la résistance, du martyr et de la révolte. Un tel lieu devrait être d’une façon ou d’une autre marqué, identifié par la création d’un espace du souvenir et du recueillement. J’ose proposer au maire de la capitale, Sorin Oprescu, qu'il considère la possibilité de transformer l'une des « alvéoles » construites récemment en un tel mémorial. Protégé par des parois de verre, il pourrait présenter des images liées au mois de décembre ensanglanté de l’année 1989, de ce qu’a représenté le grand espoir de la zone libre de néo-communisme, mais également des mineriade organisées par le gouvernement Iliescu-Roman. On pourrait y projeter des extraits de film, et les passants intéressés pourraient s’arrêter quelques minutes en face de ces séquences à propos d’un lieu vital de la vérité historique. Dans le film sont interviewés des étudiants, des vendeuses de fleurs, des retraités, tout un monde divers, bariolé, mais tout ce qu’il y a de plus réel. Trop rares sont ceux qui se rappellent, ou savent, ce qu’a été en fait cette place. L’occultation de la mémoire était l’un des objectifs du totalitarisme communiste. Dans le cas roumain, la loi du silence, de la peur, de la culpabilité non-assumée et du manque de remords pour les horreurs du passé s’est prolongée sous le signe de l’engourdissement de l'esprit critique et de l’inconscience morale. Si l'une des télévisions du pays diffuse ce documentaire troublant, vous verrez que, en réalité, la mémoire contemporaine est pleine de « trous », que ceux qui n’ont aucune idée de ce qu’a été la dictature communiste, du massacre des jeunes innocents ordonné par la dictature décrépite de Ceausescu, des moments d'enthousiasme et de renaissance spirituelle spontanée en avril-mai 1990, sont légion. Comme l’affirme une étudiante dans le film: « En Roumanie, l'histoire ne dure pas plus de trois jours. »
Source : Evenimentul Zilei, Bucarest, 04.02.2009

A apărut o eroare în acest obiect gadget