joi, 15 decembrie 2011

Povestiri din Bărăgan: AMINTIRI DIN SIBERIA ROMÂNEASCĂ II

Zilele trecute, eu şi Claudia ne-am întors din nou în Bărăgan. Am avut privilegiul de a audia şi filma câteva interviuri cu supraviețuitori ai deportărilor din perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Pentru mine a fost o surpriză să întâlnesc şi cu această ocazie tot basarabeni.

Poveștile lor sunt cutremurătoare: au fugit din Basarabia, lăsând în urmă rude, gospodării, copii și vise. Şi-au refăcut viața în Banat sau în altă parte a țării ca după câțiva ani să fie deportați! Erau „periculoși” pentru regimul stalinist, chiar şi un copil de doi ani era catalogat „dușman al poporului”. Coborâţi din tren într-un câmp, au fost nevoiţi să îşi clădească o nouă viaţă printre ciulinii Bărăganului. Au construit bordeie, apoi case şi școli; au iubit și au urât, au născut copii şi și-au îngropat morții.

În 1955 au fost anunțați că erau liberi să plece (nu mai aveau pe buletin „DO” – Domiciliu Obligatoriu). Dar unde să plece? Basarabenii (și nu doar ei, căci stepele Bugeacului românesc adăposteau şi pe DO-iştii sârbi, bucovineni, bulgari, germani etc.) şi-au luat din nou bocceaua la spinare şi au pornit la drum. De data asta au luat cu ei chiar mai puține lucruri.

În ultimul timp, s-au reîntors pentru a căuta vechile cimitire. Unii le-au găsit, alții nu. Buldozerul comunist îngropase case şi dezvelise morminte. Multor DO-işti basarabeni „regimul roşu” le-a refuzat chiar odihna veşnică!

Cei norocoşi, rămaşi în viaţă, nu regretă însă această experienţă. Vor însă un singur lucru: să nu se mai repete istoria. De aceea au ales să depună mărturie. Să lase o urmă de neşters în memoria României de azi şi de mâine.

I-am întrebat dacă pot numi unul din acele locuri „acasă”. Răspunsul lor a fost mereu „NU”. Au fost niște străini, niște „venetici”. Ce am putea face ca aceşti oameni să nu se mai simtă așa? Noi, ne-am gândit la un film? Voi?

A apărut o eroare în acest obiect gadget