marți, 26 februarie 2008


Flaherty, Robert J. 1922 ‘How I Filmed 'Nanook of the North'’, World's Work, October: 632-640 and Robert Flaherty 1922, Nanook of the North

Comentariile colegilor de la master (nu mai stiu sigur cine a comentat - sa se anunte -) )

Este titlul filmului documentar mut realizat de Robert J.Flaherty în 1922, despre viaţa unei familii de eschimoşi Inuit, în Canada arctică. Este considerat a fi primul documentar de lung metraj care a avut succes comercial.
Robert Flaherty – regizorul şi producătorul filmului – nu avea o pregătire academică în domeniul antropologiei sau etnografiei (nici măcar în domeniul ştiinţelor umaniste). Interesul său pentru film, pe de o parte, şi pentru viaţa anumitor populaţii izolate, pe de altă parte, s-a dezvoltat datorită unor expediţii (cu scop economic – şi anume cercetarea resurselor de fier ale insulelor din regiune), întreprinse de-a lungul coastei estice a Golfului Hudson. Iar după succesul primului său film, a fost solicitat în repetate rânduri pentru a realiza documentare similare; astfel, s-au născut „Moana” (1926), filmat în Samoa, „The Twenty-four Dollar Island” (1927) scurt documentar despre New York, „Man of Aran” (1934), despre greutăţile vieţii în Insula Aran (Irlanda), într-o societate considerată atunci ca fiind aproape primitivă, „The Land” (1942), făcut la cererea Departamentului pentru Agricultură al Statelor Unite, „Louisiana Story” (1945), un documentar propagandist făcut pentru compania petrolieră Standard Oil.
Deşi neinstruit în spiritul antropologiei, Flaherty a folosit tehnici specifice acesteia – observaţia participativă, participarea la activităţile comunităţilor timp de pese un an, locuirea împreună cu subiecţii – tehnici la care a apelat în mod natural, din cerinţele şi nevoile impuse de contextul muncii sale.
Dar, probabil tocmai datorită acestei lipse de instruire, regizorul a adăugat destulă ficţiune în documentarele sale şi şi-a cosmetizat personajele
[1] – ceea ce a făcut ca lucrările sale să devină vulnerabile din punct de vedere etic. I s-au adus şi i se aduc critici puterice datorită faptului că 1.) inventa întâmplări, în care subiecţii erau puşi să joace, pentru a face filmul mai palpitant, cu intrigă şi fir epic; 2.) făcea o selecţie a celor mai fotogenici dintre subiecţii săi, care apoi jucau roluri de membri ai familiei centrale în film. În plus, a fost criticat pentru ultimul său film, care lăuda şi exagera la maximum avantajele aduse de exploatările petroliere în Louisiana – care, în mod evident, erau mai mult nocive şi dezavantajoase pentru locuitori; cu toate acestea, scenariul filmului a primit o nominalizare pentru premiile Oscar.

Flaherty, Robert J. 1922 ‘How I Filmed 'Nanook of the North'’, World's Work, October: 632-640
http://www.cinemaweb.com/silentfilm/bookshelf/23_rf1_2.htm
„Adventures with the Eskimos to Get Pictures of Their Home Life and Their Battles with Nature to Get Food. The Walrus Fight”

Textul prezintă premizele demersului lui Flaherty şi câteva episoade importante din timpul filmărilor. Practic, este o parte din povestea filmului „Nanook of the North”.
Premizele
Autorul mărturiseşte cum „intrarea în teren” i-a fost mediată de o serie de expediţii comerciale, lansată în august 1910: Sir William MacKenzie, proprietarul căi ferate transcontinentale Canadian Northern – aflată atunci în primele faze de construcţie – a finanţat cele 4 expediţii ale lui Flaherty, pe coasta de est a Golfului Hudson, pe parcursul a 6 ani. Camera de filmat care completa echipamentul era destinată înregistrării aspectelor din viaţa şi mediul eschimoşilor – ca instrument de documentare a zonei. În iarna dintre anii 1913 şi 1914 acest instrument şi-a dovedit utilitatea, înregistrând aproximativ 9 000 metri de rolă de film despre Insula Baffin şi „băştinaşi”. Dar materialul, odată adus la Toronto pentru editare, a fost pierdut într-un incendiu – accident care nu l-a descurajat pe realizator, ci l-a ambiţionat pentru a nouă expediţie şi pentru realizarea unor filmări mai profesioniste.
Noul proiect al lui Flaherty – după cum mărturiseşte – era un film despre greutăţile vieţii arctice şi modul în care eschimoşii le înfruntă, în lupta pentru supravieţire. Pentru acest proiect, a reuşit să obţină sprjinul proprietarului unui mare lanţ comercial de blănuri – care avea numeroase posturi de colectare în nordul Canadei. Unul dintre posturi se afla chiar în zona de nord-est a Golfului Hudson (la Capul Dufferin), zona de interes pentru Flaherty, care şi-a stabilit baza chiar acolo.
Începutul
A început călătoria către Capul Dufferin pe 18 iunie 1920 şi a ajuns către mijlocul lunii august, însoţit de peste 20 000 metri de rolă de film şi aparatura necesară pentru proiecţii şi pentru o primă prelucrare a filmului; intenţia lui era de a arăta eschimoşilor materialul filmat despre ei, pentru ca ei să-l corecteze sau să-l îmbunătăţească. Dintre băştinaşii pe care cei din postul Cap Dufferin îi cunoşteau, au fost aleşi câţiva care să lucreze împreună cu Flaherty. Nanook (Allakariallak pe adevăratul său nume) se număra printre aceştia, el fiind şi un personaj deosebit, cunoscut de populaţia din regiune; alături de el, alţi 3 tineri, împreună cu soţiile, copiii şi câinii pentru sănii.
Prima filmare
În continuare, autorul povesteşte despre prima experienţă filmată împreună cu Nanook şi ajutoarele sale: vânătoarea de morse – la sugestia lui Nanook. Flaherty descrie destul de amănunţit expediţia către ţărmurile cu morse şi aventura vânătorii.
Am remarcat 2 aspecte: pe de o parte, faptul că majortatea celor care au aflat de expediţie, a vrut să participe; şi că Nanook şi-a jucat cu mândrie „rolul” asumat, de vânător viteaz; pe de altă parte, faptul că regizorul a preferat să rămână în spatele camerei de filmat, decât să vină în ajutorul vânătorilor, atunci când aceştia au insistat ca el să împuşte prada deja rănită de harponul lor (faptul că nu a intervenit, a făcut ca vânătorii să fie expuşi pericolului de a fi răniţi de morsa care se zbătea lovită).
Primele proiecţii
Expediţia odată întoarsă, Flaherty a proiectat imaginile vânătorii, pentru toţi inuiţii din comunitate. Au reacţionat ca şi cum ar fi fost în faţa faptelor reale; iar filmul a ajuns să fie cunoscut în întreaga regiune, toate familiile care veneau în preajma postului au cerut să vadă filmul cu marea vânătoare („Iviuk Aggie”). Însuşi autorul recunoaşte că proiecţiile au schimbat relaţia între el şi comunitate. Ca dovada a apropierii şi întăririi relaţiei, familiile din vecinătatea postului (cu care lucrase până atunci) s-au mutat în locuinţa lui Flaherty, odată cu venirea iernii. Pe de o parte, Flaherty s-a bucurat de ajutorul pe care ei i l-au dat în prelucrarea filmelor, cărând apă (de la o copcă aflată destul de departe de laborator). Pe de altă parte, familiile de inuiţi s-au bucurat de adăpostul de iarnă şi de discurile cu muzică, ascultate la gramofon.
A doua expediţie
În aceeaşi iarnă, Nanook i-a propus regizorului o nouă expediţie, pentru un film şi mai ambiţios şi eroic: o vânătoare de urşi, în ţinuturile aflate la peste 60 km în nord, la Capul Sir Thomas Smith. Autorul povesteşte cum argumentele şi entuziasmul lui Nanook l-au convins; şi a pornit expediţia pe 17 ianuarie 1921, pregătindu-se să atingă destinaţia în 8 zile.
Textul descrie amănunţit dificultăţile pe care le-a întâmpinat expediţia: vremea nefavorabilă; lipsa oricărui vânat, care a dus la scăderea rezervelor de hrană, epuizarea şi înfometarea câinilor; imposibilitatea de a calcula distanţa faţă de Capul Sir Thomas Smith – unde expediţia a ajuns abia după 2 săptămâni şi jumătate. Deşi aici au găsit şi au vânat foci, refăcându-şi forţele şi rezervele, au descoperit urme de urşi (care puteau fi găsiţi în câteva zile), exploratorii au fost nevoiţi să se întoarcă la Capul Dufferin, datorită timpului scurt pe care Flaherty îl avea la dispoziţie pentru toate filmările şi prelucrările plănuite. S-au întors pe 10 martie, după 55 de zile şi 180 km de mers în zăpadă.
Finalul fragmentului
Autorul mărturiseşte „but it was not all loss: I was richer by a fuller knowledge of the fine qualities of my sterling friends, the Eskimos”.

Despre film
Este considerat a fi o încercare de „etnografie recuperatorie” vizuală (salvage ethnography)
[2], prin faptul că documentează anumite practici pe cale de dispariţie; dar nu este „etnografie pură”, pentru că înscenează foarte mult din popularitatea acestor practici (de exemplu, eschimoşii vânau deja de mut timp cu puşti cumpărate de la „albi”, dar Flaherty a insistat ca ei să apară în scenele de vânătoare folosind doar harpoanele). Iar scopul înscenării era unul nu foarte ştiinţific – de a spune povestea populaţiei inuite într-un mod uşor dramatic şi eroic.

http://www.youtube.com/watch?v=cLERFRQl5EY
Chiar dacă se văd doar 8 minute din film, merită să vă uitaţi. Este de remarcat faptul că multe dintre secvenţe sunt legate de prezenţa canoei şi de legătura acesteia cu familia. În cele 8 minute, totul pare idilic.
În imaginea în care familia face troc cu „albii”, oferind blănuri în schimbul cuţitelor şi mărgelelor, regizorul nu face nici un comentariu asupra inechităţii schimbului. Mă întreb dacă este doar neutralitatea observatorului sau este faptul că filmul a fost finanţat chiar de proprietarul afacerii cu blănuri.
Cred că filmele lui Flaherty sunt un subiect bun pentru a aduce în discuţie aspectele etice ale documentarului în general şi filmului etnografic în special.
[1] La fel s-a întâmplat şi în cazul filmului “Nanook of the North”.
[2] http://en.wikipedia.org/wiki/Nanook_of_the_North

Niciun comentariu:

A apărut o eroare în acest obiect gadget