sâmbătă, 19 decembrie 2009

“Ultimele ore ale lui Ceauşescu”


“Ultimele ore ale lui Ceauşescu”

Institutul Internaţional pentru Crimă Politică (IIPM)


Vineri, 18 decembrie 2009, seara. Berlin. O sala veche de spectacole. Pe dinafara arată ca şi «Casa de Cultură din oraşul Stalin şi Patria». O mulţime de oameni aşteaptă să intre în sală. S-a făcut coadă. Aici pun punct descrierii atmosferei. Să trecem la piesa de teatru. Spectacolul a fost super tare! Punct. Sunt foarte multe cronici, făcute deja, nu cred că aş reuşi să o fac mai bine decât au făcut-o primii spectatori de la Bucureşti.

Voi vorbi puţin despre metoda aleasă de Milo Rau, Simone Eisenring şi de Jens Dietrich atunci când au gândit aceasta piesă de teatru. Este un spectacol-document. Am avut ocazia sa vorbesc cu aceşti băieţi şi să realizăm împreună câteva interviuri în Bucureşti şi la Unitatea de Jandarmerie din Târgovişte, anume în încăperea în care şi-au petrecut ultimele ore Ceauşeştii.

În primul rând, trebuie să remarc faptul că, regizorii erau foarte bine documentaţi, sunt sigur că au văzut de sute de ori filmul „judecăţii”, au citit zeci de articole despre acele evenimente. Atunci când am intrat în încăpere ştiau toate colţurile acelei camere. Erau ca nişte copii care şi-au regăsit jucăria iubită după 20 de ani, cercetau încăperea, o comparau cu pozele din dosarul pe care îl ţineau în mână. Chiar dacă era iarna afară şi foarte frig în încăpere, interviurile au decurs liber, au curs ca o poveste iar întrebările erau foarte bine documentate şi pe alocuri chiar îndrăzneţe şi calde (atunci când intri în rolul de străin, om care nu ştie/nu înţelege ceva, poţi întreba orice, interlocutorul din principiu nu se va supăra şi nu va considera o întrebare ca fiind una cu rea intenţie, ci doar una venită ca din partea unui copil – o întrebare inocentă).

Să trecem la rezultatul final. Piesa de teatru începe cu fragmente din interviuri cu oameni cheie din acea perioadă, însă, răspunsurile, sunt citite de nişte actori... De ce nu au proiectat interviurile originale? Doar am filmat şi eu câteva? De ce au ales să spună replicile subiecţilor câţiva actori? Sa joci un rol, să repeţi ce a spus deja subiectul X sau Z? Într-un final mi-a plăcut ideea din câteva motive:

În primul rând au putut fi comprimate replicile fără a tăia pe imagini/pe audio, fără a zgâria urechea sau a pierde ideea principală, cei care lucrează în presă sau montează filme – ştiu despre ce vorbesc.

Se vede o detaşare oarecare a actorului faţă de subiect, încerci să asculţi ce spune, nu te mai uiţi în ochii care …. uneori spun altceva (la unii subiecţi regretul că încă nu au ocupat funcţii înalte, la alţii regretul că nu s-au retras la timp din viaţa publică iar la alţii bucuria că au participat la acele evenimente etc.).

Astfel devii un spectator „străin” de parcă nu ai şti cine este Stănculescu sau Cârlan, vezi altfel evenimentele din zilele lunii decembrie, 1989.


După aceste proiecţii de amintiri reale „jucate de actori” începe scena „judecăţii”, e ca şi cum ai revedea filmul de la Târgovişte. Sunt prezente toate personajele – judecătorii, procurorul, avocaţii, militarul cu mitraliera şi inculpaţii - mai puţin operatorul. Aşa că am ţinut eu, din public, un pic camere pe ÎNREGISTRARE ca să vedeţi despre ce este vorba. Am filmat doar un minut, voi puteţi merge să fiţi martorii direcţi. Nu o sa regretaţi nici o clipă această decizie.

O piesă de teatru-document. Foarte bine. Felicitări Institutului Internaţional pentru Crimă Politică (IIPM) şi celor care au sprijinit acest minunat proiect. Impresii de le filmări vezi aici












Un comentariu:

Anonim spunea...

Good journey and experience!

A apărut o eroare în acest obiect gadget