Azi am fost la Fundata, alături de colega mea Dobre Claudia-Florentina și de câteva zeci de foști deportați șinurmașii a estora, am participat la comemorarea a 75 de ani de la una dintre cele mai negre pagini ale comunismului românesc: deportarea din Banat, Mehedinți și Caraș-Severi în Bărăgan, în noaptea de Rusalii a anului 1951.
Într-una din cele mai secrete, rapide și represive acțiuni organizate de autoritățile comuniste, aproximativ 44.000 de persoane de pe o fâșie de 25 de km la granița cu Iugoslavia au fost smulse din casele lor și aruncate în câmpia Bărăganului.
Nu "chiaburi" periculoși, nu "dușmani ai poporului" înarmați, ci oameni obișnuiți: familii, tineri, copii, bătrâni.
Vinovăția lor?
- Erau considerate persoane nesigure in eventualitatea unui război cu Iugoslavia lui Tito. Dar asta ar trebui sa lămurească Guvernul, care ar trebui să desecretizeze arhiva Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române, cel puțin pentru perioada 1950-1956.
Cei pe care i-am întâlnit astăzi erau atunci copii. Au fost treziți în miez de noapte, urcați în vagoane de vite și aduși într-un câmp gol, unde li s-au indicat niște țăruși și au fost obligați să-și sape bordee, apoi să-și construiască propriile case, din chirpici sau pământ bătut. Nu știau ce au greșit. Și întrebarea aceasta i-a bântuit toată viața.
Tot timpul și-au ascuns trecutul. Stigmatul domiciliului obligatoriu nu s-a șters odată cu eliberarea din 1955, deși de pe buletin a fost șters acel DO. A rămas în corp, în tăcere, în felul în care nu povesteau copiilor lor.
Astăzi au ajuns cu ochii în lacrimi la Fundata, unul dintre cele 18 sate pe care deportații le-au ridicat din pământul Bărăganului, cu mâinile lor.
Și-au adus aminte de părinți, de rude, de prieteni, colegi de cei înmormântați în acest pământ care nu era al lor și care, totuși, a devenit pentru câțiva ani singurul loc de acasă.
Am fost la Memorialul Fundata. Am intrat în fosta biserică, construită din truda deportaților, ca tot ce a existat acolo.
Am participat la un mic simpozion, oameni care și-au spus povestea. Nu retoric, nu pentru istorie, ci pentru că amintirile, dacă nu le împărtășești cu ceilalți, mor odată cu tine.
Mâine voi încărca filmările, pentru cei care vor să asculte și n-au putut ajunge la comemorare.
Iar pe 16 iunie vă așteptăm la premiera filmului „Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951" la Administrația Prezidențială, la Palatul Cotroceni.
Unele lucruri trebuie spuse. Din nou. Și din nou. Până când vor fi auzite și învățate de toți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu