Patriarhul Daniel: Rugăciunea și participarea la Sf. Liturghie, izvoare de putere în timpul calvarului deportărilor comuniste

 

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a transmis un mesaj marți, la premiera filmului Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951, eveniment organizat de Administrația Prezidențială la Palatul Cotroceni.

Preafericirea Sa a evocat mărturiile despre tragedia deportaților, dar și despre sprijinul duhovnicesc esențial oferit de Biserică în această perioadă.

„Evenimentul de astăzi constituie un prilej de comemorare, dar și de rugăciune smerită înălțată lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, pentru mântuirea sufletelor celor aproximativ 1700 persoane (dintre care 175 copii), care  au murit în cele 18 sate ale Bărăganului, în anii 1951-1956, și ale căror morminte au fost arate cu tractorul, în anul 1964, pentru ca terenurile să fie cultivate cu legume și cereale sau transformate în sisteme de irigații”, a transmis Patriarhul României.

---

Rugăciunea personală și participarea la Sfânta Liturghie au fost izvor de putere în timpul calvarului deportărilor comuniste

Tragedia deportării celor aproximativ 44.000 de persoane din teritoriul de graniță al României cu Iugoslavia, în Câmpia Bărăganului, în noaptea de Rusalii (17/18 iunie) a anului 1951, reprezintă una dintre cele mai dramatice acțiuni represive desfășurate de regimul comunist din România după cel de-Al Doilea Război Mondial, în contextul mai larg al deportărilor dispuse în anii 1941-1960: deportarea sutelor de preoți, intelectuali și chiaburi români din Basarabia și Bucovina de Nord în Kazahstan și Siberia (1941, 1949, 1951), deportarea etnicilor germani în URSS (1945), deportarea miilor de deținuți politici în coloniile de muncă din Delta Dunării (1950-1960) și la Canalul Dunăre-Marea Neagră  (1949-1953/1955), rupți de locurile natale și supuși unor tratamente inumane, devenind, astfel, victime ale unui program sistematic de exterminare politică și ideologică.

Familii numeroase formate din părinți, copii și bunici de naționalități diferite (români bănățeni, olteni, basarabeni și bucovineni, aromâni, vlahi, megleno-români, sârbi, șvabi, bulgari, maghiari, evrei etc.), aparținând diverselor categorii sociale, în special clasei țăranilor înstăriți, denumiți chiaburi de către autoritățile de stat și considerați dușmani ai regimului comunist, au fost ridicate în noaptea de 17/18 iunie 1951 din propriile locuințe aflate în județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, pe o rază de 25 kilometri de granița iugoslavă, și transportate cu trenurile de marfă în Câmpia Bărăganului, unde au rămas până în anul 1956. Ajunși în Bărăgan au fost obligați să-și construiască propriile case și sate și să muncească în gospodăriile agricole de stat din regiune, plătiți cu sume modice și controlați periodic de autoritățile de stat. Coeziunea familiei le-a dat puterea să înfrunte cu stoicism vicisitudinile istoriei și geografiei și să supraviețuiască.

Sunt impresionante mărturiile unora dintre persoanele deportate cu privire la participarea la sfintele slujbe în bisericile din satele învecinate și la modul în care credința i-a salvat de la pieirea spirituală:

„În fiecare duminică, șiruri de prunci, femei și chiar bărbați făceau drumul prin baltă pentru a lua parte la Sfânta Liturghie de la bisericuța din Tămăoani. Acolo se rugau bunului Dumnezeu să le dea putere și sănătate și să poată duce calvarul care le-a fost dat de comunism. Parcă-i văd și astăzi, cum trec prin baltă, pe o potecă îngustă, pe sub sălcii, pe lângă brusturi, șovar și pipirig. Pe deasupra capetelor trece rar câte o pasăre de baltă, o rață, un nagâț, un uliu și ei pășesc peste stuful uscat …, merg sau se întorc de la bisericuță, unul în spatele celuilalt. Cei din Beba, Checea și Giulvăz au organizat un cor și de sărbători au cântat colinde și cântări bisericești de a răsunat micuța biserică din Tămăoani în care nu aveai loc să arunci un ac. Cei din sat au rămas uimiți și ne-au întrebat de ce am fost aduși aici și puși să facem sat pe fundul lacului, că ei ne văd oameni de treabă și gospodari cu frica lui Dumnezeu, deși autoritățile le-au spus că suntem bandiți periculoși”.[1]

Politica internă de colectivizare forțată a agriculturii, începută în anul 1949, care a fost una dintre cauzele principale pentru deportările în Bărăgan, a marcat dramatic și clerul Bisericii Ortodoxe Române. În anii 1950-1952, numeroși preoți ortodocși români din satele României au fost trecuți, de către așa-numitele sfaturi populare locale, în rândul chiaburilor. Asupra lor au fost îndreptate măsuri violente și înjositoare, fiind puși la munci incompatibile cu demnitatea și chemarea lor preoțească: dublarea impozitului și a cotelor către stat, transporturi obligatorii cu căruța proprie în interesul celor aflați la conducerea satelor, „rechiziționarea” calului din gospodăria proprie, arii de treierat la batoză, cărat de piatră, nisip, lemne și apă, repararea podurilor, curățarea drumurilor, a șanțurilor și a curții sfatului popular, văruirea internatelor școlare și a closetelor, supravegherea de la spate „cu bâta” prin folosirea de jigniri și insulte murdare, maltratări, stingerea varului în curtea sfatului popular, frecarea dușumelelor, spălarea geamurilor, scoaterea sălciilor și a lemnelor din albia unor râuri, încărcarea de vagoane cu sare, lemne și grâu, strângerea și predarea de semințe de iarbă, defavorizarea copiilor preoților prin exmatricularea lor din școli, oprirea de la săvârșirea slujbelor liturgice în duminici și sărbători, intrarea cu forța în biserică, în stare de ebrietate, a celor aflați la conducerea satelor ș.a. Vina cea mai mare care li se aducea preoților chiaburi era aceea de a fi fost „dușmani de clasă și ai păcii și exploatatori și dușmani ai poporului muncitor, prin deținerea de terenuri agricole, de cazane de fiert țuica, batoze, ori alte mijloace de exploatare”. Preoții erau acuzați, în general, că „au avut servitori și că au folosit brațe de muncă salariată la lucrarea pământului”.[2]

Cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la tragedia deportărilor în Bărăgan, transmitem un cuvânt de binecuvântare și felicitare, organizatorilor evenimentului cultural-științific găzduit astăzi, 16 iunie 2026, de Administrația Prezidențială în Palatul Cotroceni, și tuturor celor prezenți la premiera filmului „Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951”, în rândul cărora se numără și unii membri ai Asociației foștilor Deportați în Bărăgan și ai Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, supraviețuitori ai deportărilor și urmași ai acestora.

Exprimăm, de asemenea, cuvinte de apreciere istoricilor care efectuează cercetări arhivistice și memoriale valorificate în editarea de cărți, în organizarea de simpozioane sau în producții documentare media pentru recuperarea adevărului istoric al unei perioade greu încercate din istoria României, care a durat 40 de ani și care a marcat întreaga societate românească, inclusiv Biserica Ortodoxă Română.

Ridicarea de troițe și monumente comemorative în diferite localități, săvârșirea slujbelor de pomenire și parastase pentru persoanele deportate decedate, utilizarea platformelor bisericești media pentru relatarea mărturiilor particulare ale supraviețuitorilor și pentru mediatizarea evenimentelor organizate în acest sens, se înscriu în activitatea de solidarizare a Bisericii Ortodoxe Române cu proiectele Asociației foștilor Deportați în Bărăgan.

Evenimentul de astăzi constituie un prilej de comemorare, dar și de rugăciune smerită înălțată lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, pentru mântuirea sufletelor celor aproximativ 1700 persoane (dintre care 175 copii), care  au murit în cele 18 sate ale Bărăganului, în anii 1951-1956, și ale căror morminte „au fost arate cu tractorul, în anul 1964, pentru ca terenurile să fie cultivate cu legume și cereale sau transformate în sisteme de irigații”.[3]

Cu deosebită prețuire și părintească binecuvântare,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

---

Note

[1] Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, Rusalii 51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, Ed. Marineasa, Timișoara, 2004, p. 17.

[2] Arhiva Episcopiei Aradului, Dosarul III 38/1951.

[3] Romulus Rusan – coordonator, Morți fără morminte în Bărăgan (1951-1956), Ed. Fundației Academia Civică, 2011, p. 2.

Foto credit: Arhiva Basilica.ro / Mircea Florescu

 Sursa: https://basilica.ro/patriarhul-daniel-rugaciunea-liturghia-izvoare-de-putere-calvarul-deportarilor-comuniste/ 

Ordinul „Meritul Cultural" în grad de Cavaler, Categoria H - „Cercetarea științifică"

 Astăzi, la Palatul Cotroceni, am trăit una dintre cele mai emoționante zile din ultimii 15 ani de muncă.

Am avut premiera celui mai nou documentar „Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951". În sală au fost oameni care au trăit noaptea de 18 iunie 1951. Unii aveau 10 ani. Alții, câteva zile. Alături de ei au fost urmașii lor, profesori, studenți și elevi, deputați, oficialități, istorici și reprezentanți ai Administrației Prezidențiale. Toți au venit să asculte și să vadă ce a însemnat regimul comunist în România.

A fost ziua în care șoapta a devenit mesaj public.

Am primit o veste pe care nu o așteptam: Președintele României, Nicușor Dan, mi-a conferit Ordinul „Meritul Cultural" în grad de Cavaler, Categoria H - „Cercetarea științifică" - cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la începutul deportărilor în Bărăgan. Alături de mine a fost decorată și, colega mea, Dobre Claudia-Florentina, cu care am dus greul acestei cercetări. De asemenea, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a primit Ordinul „Meritul pentru Promovarea Drepturilor Omului și Angajament Social" în grad de Cavaler.

Sunt recunoscător față de fiecare om care a acceptat să ne ofere un interviu, să apară în film, să-și deschidă memoria. Față de Claudia, partenerul meu serios și perseverent în toți acești 15 ani, în proiectul memorialuldeportarii.ro. Față de toți cei care au contribuit - mai mult sau mai puțin - la acest proiect. Față de cei care au venit și au ascultat.

Filmul va fi disponibil gratuit, în câteva luni, publicului larg pe memorialuldeportarii.ro, alături de arhiva noastră de interviuri. Până atunci, vom porni o caravană a filmului. Așteptăm invitații de colaborare.

Pentru că oamenii vor să știe. Asta am învățat în toți acești ani.

Poveștile nu mor. Așteaptă.

Las mai jos discursul meu de ieri și o sinteză video a întregului eveniment realizată de #TrinitasTV.

M-a întrebat cineva zilele trecute cum de am ajuns să mă ocup de acest subiect.

Simplu: mi s-a părut că deportarea a fost o nedreptate enormă. Făcută cu sânge rece, de o putere politică împotriva oamenilor. Nu zic cetățeni, pentru că cetățenii ar fi avut și drepturi.

Știam despre deportările în Siberia. Am avut rude și vecini deportați acolo. Dar despre deportarea în Bărăgan nu știam nimic. Absolut nimic.

Și nu eram singurul. Nici vecinii Claudiei din satele de lângă locurile unde trăiseră deportații nu știau mare lucru. Unii știau că în acele sate erau coreeni, alții că sunt bandiți și nu ar trebui să se apropie de ei. Puțini au interacționat cu bărăgăniștii și au putut să vadă că erau oameni gospodari și chiar bine școliți. Nici basarabenii mei deportați în Siberia nu vorbeau despre ce au pățit în anii aruncați la mii de km de casă.

De ce această tăcere?

Pentru că oamenii învățaseră că e mai sigur să taci. Și după 1990, când puteau vorbi, nu mai voia nimeni să-i asculte. Lumea era obosită de povești despre comunism. Oamenii voiau să meargă înainte.

Dar poveștile nu mor. Așteaptă.

Noi am început să ascultăm încă din 2011. Am stat față în față cu oameni care purtau în ei o istorie pe care n-o spuseseră niciodată complet. Nici copiilor. Nici nepoților. O purtau singuri.

Eram fascinați de curaj, de durere, de umor chiar - pentru că și acesta apărea uneori, ca o formă de supraviețuire. Și, mai ales, de puterea cu care acești oameni reușiseră să trăiască după ce li se luase totul: casa, pământul, libertatea, demnitatea.

Poate de aceea am ales să numim primul film și prima carte „Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia Românească." Bărăganul a fost Siberia lor. Aceeași cruzime, alt pământ. Aceeași suferință nemeritată. Ce vină aveau copii de 10 sau 14 ani? Dar nou-născuții care aveau doar două zile?

În acești 15 ani am realizat 33 de interviuri. Am publicat o carte - acum la a doua ediție. Am construit o arhivă video gratuită, accesibilă oricui, pe memorialuldeportarii.ro. Primul documentar a depășit 53.000 de vizionări. Toate materialele noastre, împreună, au ajuns la peste 500.000 de vizualizări.

M-aș opri un minut asupra acestei cifre. Cu jumătate de milion de vizualizări doar pe YouTube fără aparițiile la TV, Radio și presa scrisă sau articolele științifice publicate - doar filmările despre deportări au atins echivalentul a peste 22.000 de clase și au acoperit 17% din populația școlară a întregii țări - adică aproape unul din fiecare șase elevi din România a aflat ceva despre deportare. Un impact pe care niciun manual școlar nu îl poate garanta fără buget de distribuție.

Nu ne-am așteptat la asta. Dar înseamnă ceva important: oamenii vor să știe.

Filmul pe care îl vedeți astăzi este construit pe 15 interviuri noi, realizate din 2023 încoace. Oameni care erau copii sau adolescenți în noaptea de 18 iunie 1951, când soldații cu milițienii au bătut la ușă și le-au spus că au câteva ore să-și ia cu ei ce pot duce - astăzi au căpătat o voce.

Unii dintre ei sunt în această sală.

Au așteptat zeci de ani. Nu pentru că nu aveau ce spune. Ci pentru că nu știau dacă cineva va asculta cu adevărat.

Noi am ascultat. Și acum îi poate asculta o lume întreagă.

Asta este esența acestui proiect: nu lăsăm aceste voci să dispară odată cu oamenii care le poartă. Le fixăm. Le păstrăm. Le transmitem mai departe - tinerilor, istoricilor, celor care vor veni și vor vrea să înțeleagă ce a însemnat un sistem totalitar, un regim fără niciun respect pentru viața și demnitate umană.

Cercetarea noastră a arătat că deportarea în Bărăgan rămâne una dintre cele mai puțin cunoscute pagini ale represiunii comuniste din România. Nu pentru că n-ar fi importantă. Ci pentru că vocea victimelor a fost prea multă vreme o șoaptă.

Filmul de astăzi vrea să schimbe asta. Acest film transformă șoapta în mesaj public.

Luna aceasta se împlinesc 75 de ani de la Rusaliile Negre din 1951, când, peste 44.000 de oameni au fost urcați cu pușca la tâmplă, în vagoane de vite, și au fost aruncați în Bărăgan câteva zile mai târziu.

Îi mulțumesc Dobre Claudia-Florentina, partenerei mele în tot acest demers. Îi mulțumesc fiecărui om care a acceptat să stea în fața camerei și să vorbească. Curajul lor este filmul.

Mulțumesc Președintelui României pentru încredere și susținere, Ministerul Culturii, Iicc Mer Iiccmer, Fundația Hanns Seidel - România și tuturor celor care au contribuit într-un fel sau altul la acest proiect.

Ajutorul mărunt, punctual, al colegilor și chiar al persoanelor necunoscute care ne-au ajutat să cumpărăm un nou microfon, obiectiv, o cameră, lumini ne-a motivat cel mai mult. Ne-a dat încrederea că ceea ce am început este foarte important și trebuie să continuăm.

Și vă mulțumesc dvs că sunteți aici. Că ascultați și veți transmite mai departe.

 

Mesajul Președintelui Nicușor Dan la comemorarea a 75 de ani de la deportările în Bărăgan

Marți, 16 iunie 2026, Nicușor Dan, Președintele României, a transmis un mesaj la comemorarea a 75 de ani de la deportările în Bărăgan, citit de Mădălina-Gabriela Fătu, Consilier de Stat în cadrul Secretariatului General al Administrației Prezidențiale, la premiera filmului ”Vocile Bărăganului”, potrivit unui comunicat.

Nicușor Dan: „Deportările în Bărăgan, una dintre cele mai agresive forme de represiune politică exercitată asupra propriilor cetăţeni de către regimul comunist, a fost o metodă sistematică de persecuție, provocând moartea a peste 1500 de persoane. În iunie 1951, aproximativ 44.000 de oameni din zonele Banatului și Olteniei au fost obligaţi să-și părăsească locurile natale și să trăiască în „Siberia românească”, pe teritoriul actualelor județe Ialomița, Călărași, Brăila și Galați.

Găzduim astăzi, la Palatul Cotroceni, premiera filmului Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951, în semn de solidaritate cu cei care au suferit.

La împlinirea a 75 de ani de la tragedia deportărilor în Bărăgan, am conferit Ordinul „Meritul pentru Promovarea Drepturilor Omului şi Angajament Social” în grad de Cavaler Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan, în semn de înaltă apreciere pentru eforturile puse în slujba păstrării memoriei victimelor represiunii comuniste, pentru apărarea democrației şi pentru garantarea drepturilor și a libertăților cetățenești. Totodată, am conferit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler domnului Valeriu Antonovici şi doamnei Claudia-Florentina Dobre, cercetători, în semn de apreciere pentru iniţiativa „Memorialul Deportării”, care ne arată trecutul pentru a-l înţelege mai bine şi pentru a nu repeta niciodată acele greșeli.

Condamnarea comunismului ca „regim ilegitim și criminal” în Parlamentul României, în decembrie 2006, a fost consolidată ulterior prin dezvoltarea cadrului instituțional dedicat memoriei represiunii, în special prin activitatea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a cărui contribuţie la investigarea şi la aducerea în atenţia publică a adevărului despre crimele și abuzurile regimului totalitar rămâne esenţială.

 

 

„Nostalgia” față de comunism, prezentă mai ales la tinerele generaţii care nu s-au confruntat direct cu efectele sale dezumanizante, reprezintă un pericol real pentru înțelegerea corectă a istoriei noastre. Acest tip de atitudine riscă să estompeze caracterul represiv al regimului totalitar, să minimalizeze suferințele victimelor și să relativizeze încălcările sistematice ale drepturilor fundamentale. Este imperativ să consolidăm educaţia tinerilor în spiritul adevărului istoric, ca o condiţie esenţială pentru a proteja societatea și pentru a întări reziliența în fața oricăror forme de extremism şi violenţă politică.

Deportările au distrus vieţi, au făcut din puterea politică un instrument al suferinţei şi morţii. În spatele cifrelor și al documentelor de arhivă se află destine frânte, copii care au crescut în foamete și frig, părinți care și-au pierdut speranța, întregi familii obligate să își reconstruiască viața în „Siberia românească”, sub povara fricii, a izolării și a umilinței. Dincolo de „cortina de fier” a comunismului totalitar, dincolo de uitare, ignoranţă şi indiferenţă, continuă să existe memoria vocilor Bărăganului, a celor care au avut puterea să înfrunte un regim criminal, să reziste şi să-şi păstreze umanitatea în condiţii greu de imaginat pentru noi, contemporanii. Aceştia sunt cei care au crezut că libertatea, adevărul şi demnitatea rămân valori fundamentale, care nu se negociază şi pe care avem datoria să le apărăm neîncetat.

O societate care evită efortul asumării oneste a trecutului rămâne vulnerabilă în faţa confuziei morale, putând fi oricând manipulată şi exploatată de duşmanii libertăţii. Viitorul României depinde de determinarea noastră de a construi o cultură a adevărului, a responsabilităţii civice, a implicării în realizarea binelui comun. O privire lucidă asupra trecutului ne poate ajuta să transformăm memoria suferinței într-un act de solidaritate, de responsabilitate și de umanitate.

Va fi un privilegiu să ascultăm şi să păstrăm, ca pe o valoroasă lecţie a trecutului pentru viitor, „Vocile Bărăganului”!”