Vineri proiectăm filmul la Călărași!

 

Mesajul președintelui IICCMER - Prof. univ. dr. Daniel Șandru, citit de dr. Cosmin Budeancă

 Doamnă Consilier de Stat, reprezentantă a Președintelui României,

Preacucernice Părinte,
Doamnelor și domnilor reprezentanți ai instituțiilor publice,
Stimați membri ai Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan,
Stimați membri ai Asociației Foștilor Deținuți Politici din România,
Dragi invitați,

Permiteți-mi să încep prin a adresa mulțumiri Administrației Prezidențiale pentru găzduirea acestui eveniment dedicat memoriei victimelor deportărilor în Bărăgan și pentru susținerea constantă a demersurilor de recuperare și valorificare a memoriei represiunii comuniste.

Ne reunim astăzi pentru premiera documentarului „Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951”, un proiect care readuce în atenția publicului una dintre cele mai ample și mai traumatizante operațiuni de inginerie socială desfășurate de regimul comunist în România.

În iunie 1951, peste 40.000 de persoane au fost deportate din propriile gospodării și obligate să își reconstruiască existența în condiții extrem de dificile, pe câmpia Bărăganului. Printre cei deportați s-au aflat români, germani, sârbi, bulgari și alte comunități considerate indezirabile de autoritățile comuniste. Destine individuale, familii întregi și comunități au fost marcate de o decizie arbitrară a unui regim care a transformat cetățenii în simple obiecte ale represiunii politice.

Astăzi, la 75 de ani de la aceste evenimente, avem obligația morală și civică de a păstra vie memoria celor care au suferit și de a transmite generațiilor tinere adevărul despre ceea ce a însemnat totalitarismul comunist.

Aceasta este una dintre misiunile fundamentale ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. IICCMER investighează crimele și abuzurile regimului comunist, documentează experiențele victimelor, contribuie la recuperarea adevărului istoric și dezvoltă proiecte educaționale și culturale prin care memoria recentă este adusă în spațiul public.

Documentarul care se lansează astăzi se înscrie în această misiune. El nu este doar un produs cinematografic sau un exercițiu de recuperare documentară. Este o formă de restituire morală. Este un demers prin care supraviețuitorii deportărilor și urmașii lor își recapătă locul firesc în memoria colectivă a societății românești.

În ultimii ani, IICCMER a urmărit constant să aducă istoria mai aproape de public, folosind instrumente diverse, de la cercetare academică și investigații istorice până la proiecte culturale și educaționale. În acest context se înscrie și proiectul „Pâinea Păcii”, susținut de Institut în perioada 2013–2014, prin care, în fosta zonă de deportare de la Rubla, în Bărăgan, au fost semănate semințe de secară ce au devenit parte a unei inițiative europene de reconciliere și memorie, recolta fiind folosită ulterior la Berlin pentru coacerea unei pâini simbolice alături de recolte provenite din alte spații marcate de experiențele totalitarismului.

Atât „Pâinea Păcii”, cât și documentarul „Vocile Bărăganului” pornesc de la aceeași convingere: memoria nu este doar despre trecut. Memoria este despre responsabilitatea prezentului și despre capacitatea noastră de a apăra valorile democratice, drepturile omului și demnitatea persoanei.

Doresc să adresez un gând special supraviețuitorilor deportărilor și familiilor acestora, precum și Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan, a cărei activitate de peste trei decenii a contribuit decisiv la păstrarea și transmiterea acestor mărturii. Distincția conferită astăzi de Președintele României reprezintă o recunoaștere meritată a unui efort exemplar de cultivare a memoriei și de slujire a adevărului istoric.

Doamnelor și domnilor,

În fața mărturiilor pe care le vom asculta și a imaginilor pe care le vom vedea în acest documentar, nu putem rămâne indiferenți. Ele ne obligă să ne amintim, să înțelegem și să transmitem mai departe.

Memoria victimelor comunismului reprezintă o componentă esențială a culturii democratice a României. Atât timp cât vom continua să le ascultăm vocile și să le spunem poveștile, ele vor rămâne parte vie a conștiinței noastre publice.

Patriarhul Daniel: Rugăciunea și participarea la Sf. Liturghie, izvoare de putere în timpul calvarului deportărilor comuniste

 

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a transmis un mesaj marți, la premiera filmului Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951, eveniment organizat de Administrația Prezidențială la Palatul Cotroceni.

Preafericirea Sa a evocat mărturiile despre tragedia deportaților, dar și despre sprijinul duhovnicesc esențial oferit de Biserică în această perioadă.

„Evenimentul de astăzi constituie un prilej de comemorare, dar și de rugăciune smerită înălțată lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, pentru mântuirea sufletelor celor aproximativ 1700 persoane (dintre care 175 copii), care  au murit în cele 18 sate ale Bărăganului, în anii 1951-1956, și ale căror morminte au fost arate cu tractorul, în anul 1964, pentru ca terenurile să fie cultivate cu legume și cereale sau transformate în sisteme de irigații”, a transmis Patriarhul României.

---

Rugăciunea personală și participarea la Sfânta Liturghie au fost izvor de putere în timpul calvarului deportărilor comuniste

Tragedia deportării celor aproximativ 44.000 de persoane din teritoriul de graniță al României cu Iugoslavia, în Câmpia Bărăganului, în noaptea de Rusalii (17/18 iunie) a anului 1951, reprezintă una dintre cele mai dramatice acțiuni represive desfășurate de regimul comunist din România după cel de-Al Doilea Război Mondial, în contextul mai larg al deportărilor dispuse în anii 1941-1960: deportarea sutelor de preoți, intelectuali și chiaburi români din Basarabia și Bucovina de Nord în Kazahstan și Siberia (1941, 1949, 1951), deportarea etnicilor germani în URSS (1945), deportarea miilor de deținuți politici în coloniile de muncă din Delta Dunării (1950-1960) și la Canalul Dunăre-Marea Neagră  (1949-1953/1955), rupți de locurile natale și supuși unor tratamente inumane, devenind, astfel, victime ale unui program sistematic de exterminare politică și ideologică.

Familii numeroase formate din părinți, copii și bunici de naționalități diferite (români bănățeni, olteni, basarabeni și bucovineni, aromâni, vlahi, megleno-români, sârbi, șvabi, bulgari, maghiari, evrei etc.), aparținând diverselor categorii sociale, în special clasei țăranilor înstăriți, denumiți chiaburi de către autoritățile de stat și considerați dușmani ai regimului comunist, au fost ridicate în noaptea de 17/18 iunie 1951 din propriile locuințe aflate în județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, pe o rază de 25 kilometri de granița iugoslavă, și transportate cu trenurile de marfă în Câmpia Bărăganului, unde au rămas până în anul 1956. Ajunși în Bărăgan au fost obligați să-și construiască propriile case și sate și să muncească în gospodăriile agricole de stat din regiune, plătiți cu sume modice și controlați periodic de autoritățile de stat. Coeziunea familiei le-a dat puterea să înfrunte cu stoicism vicisitudinile istoriei și geografiei și să supraviețuiască.

Sunt impresionante mărturiile unora dintre persoanele deportate cu privire la participarea la sfintele slujbe în bisericile din satele învecinate și la modul în care credința i-a salvat de la pieirea spirituală:

„În fiecare duminică, șiruri de prunci, femei și chiar bărbați făceau drumul prin baltă pentru a lua parte la Sfânta Liturghie de la bisericuța din Tămăoani. Acolo se rugau bunului Dumnezeu să le dea putere și sănătate și să poată duce calvarul care le-a fost dat de comunism. Parcă-i văd și astăzi, cum trec prin baltă, pe o potecă îngustă, pe sub sălcii, pe lângă brusturi, șovar și pipirig. Pe deasupra capetelor trece rar câte o pasăre de baltă, o rață, un nagâț, un uliu și ei pășesc peste stuful uscat …, merg sau se întorc de la bisericuță, unul în spatele celuilalt. Cei din Beba, Checea și Giulvăz au organizat un cor și de sărbători au cântat colinde și cântări bisericești de a răsunat micuța biserică din Tămăoani în care nu aveai loc să arunci un ac. Cei din sat au rămas uimiți și ne-au întrebat de ce am fost aduși aici și puși să facem sat pe fundul lacului, că ei ne văd oameni de treabă și gospodari cu frica lui Dumnezeu, deși autoritățile le-au spus că suntem bandiți periculoși”.[1]

Politica internă de colectivizare forțată a agriculturii, începută în anul 1949, care a fost una dintre cauzele principale pentru deportările în Bărăgan, a marcat dramatic și clerul Bisericii Ortodoxe Române. În anii 1950-1952, numeroși preoți ortodocși români din satele României au fost trecuți, de către așa-numitele sfaturi populare locale, în rândul chiaburilor. Asupra lor au fost îndreptate măsuri violente și înjositoare, fiind puși la munci incompatibile cu demnitatea și chemarea lor preoțească: dublarea impozitului și a cotelor către stat, transporturi obligatorii cu căruța proprie în interesul celor aflați la conducerea satelor, „rechiziționarea” calului din gospodăria proprie, arii de treierat la batoză, cărat de piatră, nisip, lemne și apă, repararea podurilor, curățarea drumurilor, a șanțurilor și a curții sfatului popular, văruirea internatelor școlare și a closetelor, supravegherea de la spate „cu bâta” prin folosirea de jigniri și insulte murdare, maltratări, stingerea varului în curtea sfatului popular, frecarea dușumelelor, spălarea geamurilor, scoaterea sălciilor și a lemnelor din albia unor râuri, încărcarea de vagoane cu sare, lemne și grâu, strângerea și predarea de semințe de iarbă, defavorizarea copiilor preoților prin exmatricularea lor din școli, oprirea de la săvârșirea slujbelor liturgice în duminici și sărbători, intrarea cu forța în biserică, în stare de ebrietate, a celor aflați la conducerea satelor ș.a. Vina cea mai mare care li se aducea preoților chiaburi era aceea de a fi fost „dușmani de clasă și ai păcii și exploatatori și dușmani ai poporului muncitor, prin deținerea de terenuri agricole, de cazane de fiert țuica, batoze, ori alte mijloace de exploatare”. Preoții erau acuzați, în general, că „au avut servitori și că au folosit brațe de muncă salariată la lucrarea pământului”.[2]

Cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la tragedia deportărilor în Bărăgan, transmitem un cuvânt de binecuvântare și felicitare, organizatorilor evenimentului cultural-științific găzduit astăzi, 16 iunie 2026, de Administrația Prezidențială în Palatul Cotroceni, și tuturor celor prezenți la premiera filmului „Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951”, în rândul cărora se numără și unii membri ai Asociației foștilor Deportați în Bărăgan și ai Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, supraviețuitori ai deportărilor și urmași ai acestora.

Exprimăm, de asemenea, cuvinte de apreciere istoricilor care efectuează cercetări arhivistice și memoriale valorificate în editarea de cărți, în organizarea de simpozioane sau în producții documentare media pentru recuperarea adevărului istoric al unei perioade greu încercate din istoria României, care a durat 40 de ani și care a marcat întreaga societate românească, inclusiv Biserica Ortodoxă Română.

Ridicarea de troițe și monumente comemorative în diferite localități, săvârșirea slujbelor de pomenire și parastase pentru persoanele deportate decedate, utilizarea platformelor bisericești media pentru relatarea mărturiilor particulare ale supraviețuitorilor și pentru mediatizarea evenimentelor organizate în acest sens, se înscriu în activitatea de solidarizare a Bisericii Ortodoxe Române cu proiectele Asociației foștilor Deportați în Bărăgan.

Evenimentul de astăzi constituie un prilej de comemorare, dar și de rugăciune smerită înălțată lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, pentru mântuirea sufletelor celor aproximativ 1700 persoane (dintre care 175 copii), care  au murit în cele 18 sate ale Bărăganului, în anii 1951-1956, și ale căror morminte „au fost arate cu tractorul, în anul 1964, pentru ca terenurile să fie cultivate cu legume și cereale sau transformate în sisteme de irigații”.[3]

Cu deosebită prețuire și părintească binecuvântare,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

---

Note

[1] Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, Rusalii 51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, Ed. Marineasa, Timișoara, 2004, p. 17.

[2] Arhiva Episcopiei Aradului, Dosarul III 38/1951.

[3] Romulus Rusan – coordonator, Morți fără morminte în Bărăgan (1951-1956), Ed. Fundației Academia Civică, 2011, p. 2.

Foto credit: Arhiva Basilica.ro / Mircea Florescu

 Sursa: https://basilica.ro/patriarhul-daniel-rugaciunea-liturghia-izvoare-de-putere-calvarul-deportarilor-comuniste/ 

Ordinul „Meritul Cultural" în grad de Cavaler, Categoria H - „Cercetarea științifică"

 Astăzi, la Palatul Cotroceni, am trăit una dintre cele mai emoționante zile din ultimii 15 ani de muncă.

Am avut premiera celui mai nou documentar „Vocile Bărăganului. Deportarea din 1951". În sală au fost oameni care au trăit noaptea de 18 iunie 1951. Unii aveau 10 ani. Alții, câteva zile. Alături de ei au fost urmașii lor, profesori, studenți și elevi, deputați, oficialități, istorici și reprezentanți ai Administrației Prezidențiale. Toți au venit să asculte și să vadă ce a însemnat regimul comunist în România.

A fost ziua în care șoapta a devenit mesaj public.

Am primit o veste pe care nu o așteptam: Președintele României, Nicușor Dan, mi-a conferit Ordinul „Meritul Cultural" în grad de Cavaler, Categoria H - „Cercetarea științifică" - cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la începutul deportărilor în Bărăgan. Alături de mine a fost decorată și, colega mea, Dobre Claudia-Florentina, cu care am dus greul acestei cercetări. De asemenea, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a primit Ordinul „Meritul pentru Promovarea Drepturilor Omului și Angajament Social" în grad de Cavaler.

Sunt recunoscător față de fiecare om care a acceptat să ne ofere un interviu, să apară în film, să-și deschidă memoria. Față de Claudia, partenerul meu serios și perseverent în toți acești 15 ani, în proiectul memorialuldeportarii.ro. Față de toți cei care au contribuit - mai mult sau mai puțin - la acest proiect. Față de cei care au venit și au ascultat.

Filmul va fi disponibil gratuit, în câteva luni, publicului larg pe memorialuldeportarii.ro, alături de arhiva noastră de interviuri. Până atunci, vom porni o caravană a filmului. Așteptăm invitații de colaborare.

Pentru că oamenii vor să știe. Asta am învățat în toți acești ani.

Poveștile nu mor. Așteaptă.

Las mai jos discursul meu de ieri și o sinteză video a întregului eveniment realizată de #TrinitasTV.

M-a întrebat cineva zilele trecute cum de am ajuns să mă ocup de acest subiect.

Simplu: mi s-a părut că deportarea a fost o nedreptate enormă. Făcută cu sânge rece, de o putere politică împotriva oamenilor. Nu zic cetățeni, pentru că cetățenii ar fi avut și drepturi.

Știam despre deportările în Siberia. Am avut rude și vecini deportați acolo. Dar despre deportarea în Bărăgan nu știam nimic. Absolut nimic.

Și nu eram singurul. Nici vecinii Claudiei din satele de lângă locurile unde trăiseră deportații nu știau mare lucru. Unii știau că în acele sate erau coreeni, alții că sunt bandiți și nu ar trebui să se apropie de ei. Puțini au interacționat cu bărăgăniștii și au putut să vadă că erau oameni gospodari și chiar bine școliți. Nici basarabenii mei deportați în Siberia nu vorbeau despre ce au pățit în anii aruncați la mii de km de casă.

De ce această tăcere?

Pentru că oamenii învățaseră că e mai sigur să taci. Și după 1990, când puteau vorbi, nu mai voia nimeni să-i asculte. Lumea era obosită de povești despre comunism. Oamenii voiau să meargă înainte.

Dar poveștile nu mor. Așteaptă.

Noi am început să ascultăm încă din 2011. Am stat față în față cu oameni care purtau în ei o istorie pe care n-o spuseseră niciodată complet. Nici copiilor. Nici nepoților. O purtau singuri.

Eram fascinați de curaj, de durere, de umor chiar - pentru că și acesta apărea uneori, ca o formă de supraviețuire. Și, mai ales, de puterea cu care acești oameni reușiseră să trăiască după ce li se luase totul: casa, pământul, libertatea, demnitatea.

Poate de aceea am ales să numim primul film și prima carte „Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia Românească." Bărăganul a fost Siberia lor. Aceeași cruzime, alt pământ. Aceeași suferință nemeritată. Ce vină aveau copii de 10 sau 14 ani? Dar nou-născuții care aveau doar două zile?

În acești 15 ani am realizat 33 de interviuri. Am publicat o carte - acum la a doua ediție. Am construit o arhivă video gratuită, accesibilă oricui, pe memorialuldeportarii.ro. Primul documentar a depășit 53.000 de vizionări. Toate materialele noastre, împreună, au ajuns la peste 500.000 de vizualizări.

M-aș opri un minut asupra acestei cifre. Cu jumătate de milion de vizualizări doar pe YouTube fără aparițiile la TV, Radio și presa scrisă sau articolele științifice publicate - doar filmările despre deportări au atins echivalentul a peste 22.000 de clase și au acoperit 17% din populația școlară a întregii țări - adică aproape unul din fiecare șase elevi din România a aflat ceva despre deportare. Un impact pe care niciun manual școlar nu îl poate garanta fără buget de distribuție.

Nu ne-am așteptat la asta. Dar înseamnă ceva important: oamenii vor să știe.

Filmul pe care îl vedeți astăzi este construit pe 15 interviuri noi, realizate din 2023 încoace. Oameni care erau copii sau adolescenți în noaptea de 18 iunie 1951, când soldații cu milițienii au bătut la ușă și le-au spus că au câteva ore să-și ia cu ei ce pot duce - astăzi au căpătat o voce.

Unii dintre ei sunt în această sală.

Au așteptat zeci de ani. Nu pentru că nu aveau ce spune. Ci pentru că nu știau dacă cineva va asculta cu adevărat.

Noi am ascultat. Și acum îi poate asculta o lume întreagă.

Asta este esența acestui proiect: nu lăsăm aceste voci să dispară odată cu oamenii care le poartă. Le fixăm. Le păstrăm. Le transmitem mai departe - tinerilor, istoricilor, celor care vor veni și vor vrea să înțeleagă ce a însemnat un sistem totalitar, un regim fără niciun respect pentru viața și demnitate umană.

Cercetarea noastră a arătat că deportarea în Bărăgan rămâne una dintre cele mai puțin cunoscute pagini ale represiunii comuniste din România. Nu pentru că n-ar fi importantă. Ci pentru că vocea victimelor a fost prea multă vreme o șoaptă.

Filmul de astăzi vrea să schimbe asta. Acest film transformă șoapta în mesaj public.

Luna aceasta se împlinesc 75 de ani de la Rusaliile Negre din 1951, când, peste 44.000 de oameni au fost urcați cu pușca la tâmplă, în vagoane de vite, și au fost aruncați în Bărăgan câteva zile mai târziu.

Îi mulțumesc Dobre Claudia-Florentina, partenerei mele în tot acest demers. Îi mulțumesc fiecărui om care a acceptat să stea în fața camerei și să vorbească. Curajul lor este filmul.

Mulțumesc Președintelui României pentru încredere și susținere, Ministerul Culturii, Iicc Mer Iiccmer, Fundația Hanns Seidel - România și tuturor celor care au contribuit într-un fel sau altul la acest proiect.

Ajutorul mărunt, punctual, al colegilor și chiar al persoanelor necunoscute care ne-au ajutat să cumpărăm un nou microfon, obiectiv, o cameră, lumini ne-a motivat cel mai mult. Ne-a dat încrederea că ceea ce am început este foarte important și trebuie să continuăm.

Și vă mulțumesc dvs că sunteți aici. Că ascultați și veți transmite mai departe.